ICCJ. Decizia nr. 7024/2004. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 7024/2004
Dosar nr. 1467/2002
Şedinţa publică din 21 septembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 294/2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea introdusă de reclamanta SC I. SA Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 3 şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, având ca obiect, anularea actelor de control şi obligarea la plată a pârâţilor, precum şi a deciziei nr. 1076/2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut în esenţă, că prin contractul de creditare, încheiat la 25 martie 1992, de reclamantă, cu Banca A.S., în vederea acordării împrumutului de 1.754.060 dolari SUA, societăţii contestatoare, s-a prevăzut în mod expres că ratele la credit vor colecta dobânda zilnică în favoarea băncii, dobânzi ce reprezintă venituri realizate de persoana juridică nerezidentă.
Acordul pentru evitarea dublei impuneri, încheiat între România şi Spania, în vigoare şi la data controlului, prevede că impozitarea dobânzilor se face la sursă.
Pe cale de consecinţă, atât în temeiul contractului de împrumut, cât şi în temeiul art. 11 alin. (1) şi (2) din Convenţia încheiată între cele două state pentru evitarea dublei impuneri, reclamanta avea obligaţia de plată a impozitului pe venitul realizat de persoana juridică nerezidentă, motiv pentru care, aşa după cum s-a arătat, acţiunea a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, reclamanta SC I. SA Bucureşti, criticând-o pentru următoarele motive:
În mod greşit, instanţa de fond a reţinut existenţa obligaţiei de impozitare în România, căci în realitate, potrivit Acordului româno-spaniol, această obligaţie trebuia şi a fost îndeplinită în Spania.
Astfel, certificatul de rezidenţă fiscală, a făcut dovada faptului că Banca A.S. este rezidentă în Spania; declaraţia fiscală de impozitare a aceleiaşi bănci a făcut dovada declarării venitului în cauză, tocmai în vederea impozitării; sumele calculate de către organul constatator, nu corespund realităţii, cu atât mai mult, cu cât, toate operaţiunile de încasare şi virare a dobânzii au fost efectuate, nu de către recurenţi, ci de către B.C.R.
În consecinţă, s-a considerat că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată ca efect al ignorării probelor dosarului, din care rezultă efectuarea plăţii, şi ca efect al interpretării eronate şi trunchiate a Acordului pentru evitarea dublei impuneri.
Examinând recursul reclamantei, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ., se constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente.
Obiectul litigiului îl constituie cererea de anulare a deciziei nr. 1076 din 18 iulie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care se respinge contestaţia SC I. SA, de anulare a procesului-verbal privind obligarea sa la plata sumei de 472.059.403 lei, reprezentând impozit pe venitul realizat de persoane juridice nerezidente şi 190.805.288 lei, majorări de întârziere aferente.
Potrivit celor expuse, unitatea recurentă a criticat sentinţa de respingere a acţiunii sale, de către instanţa de fond, pentru motivul greşitei interpretări a Acordului privind evitarea dublei impuneri, încheiat între România şi Regatul Spaniei, Acord care trebuia înţeles în sensul că impozitul trebuia încasat în Spania.
Pe de altă parte, acest impozit chiar a fost plătit, aşa încât, dacă se impune obligarea acestuia şi în România, ar face să fie ineficient Acordul privind evitarea dublei impuneri.
În ce priveşte interpretarea Convenţiei, părţile au avut opinii diferite, iar instanţa de fond a împărtăşit-o pe cea a organului constatator.
Se impune o reanalizare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) din această Convenţie, atât sub aspectul stabilirii obligaţiei de plată, cât şi a cuantumului acestei obligaţii, în cazul în care se apreciază că părţile se află în situaţia prevăzută la alin. (2) a textului menţionat.
Aceasta, deoarece, concluzionând că se datorează impozitul pe venit, în statul contractant (România), în ipoteza în care acest impozit s-a plătit şi în Spania, potrivit alin. (2) al art. 11 din Convenţie, nu putea fi mai mare de 10% din suma dobânzilor.
Cum înscrisurile sunt contradictorii, în sensul că unul din aceste înscrisuri confirmă plata impozitului aferent anului 1997 şi 1998, iar celălalt vorbeşte doar de întocmirea declaraţiei de impunere a Băncii A.S., în vederea plăţii impozitului, rezultă că nu s-a dovedit cu certitudine, faptul plăţii.
Întrucât nici instanţa de fond nu a verificat susţinerea reclamantei-recurente, cu privire la plată şi întrucât nici din dosarul de recurs nu rezultă cu claritate efectuarea acestei plăţi în Spania, urmează ca în temeiul art. 314 C. proc. civ., recursul să fie admis, în sensul casării, cu trimitere a cauzei, în vederea lămuririi acestor aspecte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC I. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 294 din 19 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7023/2004. Contencios. La declinare de... | ICCJ. Decizia nr. 7027/2004. Contencios. Anulare ordin M.S.F.... → |
|---|
