ICCJ. Decizia nr. 7347/2004. Contencios.. Revizuire
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7347/2004
Dosar nr. 5795/2004
Şedinţa publică din 5 octombrie 2004
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC M. SA Simeria a solicitat anularea deciziei nr. 392 din 5 iulie 2002, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a procesului-verbal de control nr. 2467 din 29 aprilie 2002, încheiat de Direcţia Control Fiscal Hunedoara, precum şi exonerarea societăţii, de la plata sumelor de 5.357.230.897 lei, reprezentând T.V.A. aferentă bunurilor din import achiziţionate în regim de leasing financiar; 6.910.294.086 lei, majorări de întârziere aferente T.V.A.; 174.989.300 lei, penalităţi de întârziere aferente T.V.A.; 894.426.334 lei, impozit pe venituri din dobânzi realizate de persoane juridice nerezidente; 575.156.909 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe veniturile persoanelor juridice nerezidente şi 28.075.873 lei, penalităţi aferente impozitului pe veniturile persoanelor juridice nerezidente.
În motivarea acţiunii a arătat că măsurile dispuse de către organul de control, precum şi Decizia emisă de Ministerul Finanţelor Publice, sunt netemeinice şi nelegale, atât prin prisma prevederilor OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal şi ale HG nr. 886/1999 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a prevederilor OG nr. 70/1997, ale prevederilor OG nr. 3/1992 şi ale OUG nr. 17/2000, cât şi ale actelor normative care reglementează evitarea dublei impuneri.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 157 din 14 mai 2003, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că maniera în care au procedat organele de control, se circumscrie prevederilor OG nr. 70/1997, ale OG nr. 3/1992, OUG nr. 17/2000 şi ale HG nr. 401/2000.
În ce priveşte impozitul pe veniturile realizate în România, de persoanele juridice nerezidente, s-a reţinut că organele de control au dat o corectă interpretare legislaţiei privind evitarea dublei impuneri.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, reclamanta SC M. SA Simeria, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., precum şi ale art. 3041 din acelaşi cod.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1375 din 2 aprilie 2004, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi în fond, a admis acţiunea reclamantei, cu consecinţa anulării actelor administrative menţionate în acţiune.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 61/1998, legea specială derogând de la regimul general aplicabil operaţiunilor de import temporar de bunuri mobile, prin operaţiuni de leasing.
S-a arătat că scutirea de taxe vamale, al cărei efect este scutirea de T.V.A. pentru bunurile importate [în baza art. 6 B lit. a) alin. (1) din OG nr. 3/1992 şi OUG nr. 17/2000], nu se confundă cu „exonerarea de plată a sumelor aferente drepturilor de import prevăzute de art. 27 alin. (1) din OG nr. 51/1997, care atrage „plata taxelor vamale" la expirarea importului temporar [art. 27 alin. (3) din OG nr. 51/1997] şi care nu este scutită de T.V.A. [art. 6 B lit. a) alin. (2) din OG nr. 3/1992, OUG nr. 17/2000].
S-a reţinut, totodată, că este fondat şi motivul de recurs privind obligaţiile de impunere prin stopaj la sursă, a veniturilor (dobânzi) realizate de co-contractanţii străini.
Astfel, conform art. 25 din OG nr. 51/1997, republicată, veniturile obţinute de nerezidenţi, sub formă de dobândă stabilită de părţile contractante, în cazul contractelor de leasing financiar sau operaţional, se impun în România, prin reţinere la sursă, potrivit prevederilor Convenţiilor de evitare a dublei impuneri sau ale legislaţiei interne, după caz.
Or, în cauză, interpretarea făcută de organele de control, însuşită de prima instanţă, a normelor supletive cuprinse în Convenţiile de evitare a dublei impuneri, drept obligaţii legale de stopaj la sursă, nu este corectă în raport cu dispoziţiile art. 11 pct. 1 şi 2 din aceste texte şi cu înscrisurile depuse la dosar, prin care s-a făcut dovada că persoanele juridice nerezidente sunt impozitate pentru veniturile realizate din România, în ţara în care sunt rezidente, fiind incidente dispoziţiile art. 12 din OG nr. 83/1998.
S-a concluzionat că recurenta-reclamantă trebuia să beneficieze de facilităţile prevăzute de art. 36 din Legea nr. 61/1998, precum şi de o interpretare şi aplicare corectă a Convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri, iar autorităţile fiscale nu au respectat acest drept.
Împotriva deciziei de mai sus, intimata-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara a formulat, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (2) C. proc. civ.
În motivarea cererii sale, revizuienta a susţinut că instanţa de recurs în mod greşit a apreciat sentinţa instanţei de fond, ca fiind nelegală şi netemeinică şi a considerat că Decizia a fost pronunţată fără a se analiza apărarea formulată de intimaţii-pârâţi, avându-se în vedere numai opinia expertului contabil, exprimată în expertiza efectuată la fond.
Examinând Decizia a cărei revizuire se solicită, în raport cu motivul invocat, se constată că cererea de revizuire este nefondată.
Potrivit prevederilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere, „dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unor lucruri cerute, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".
Prin urmare, legiuitorul are în vedere trei ipoteze: prima, când instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, a doua, când nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, iar a treia, când a dat mai mult decât s-a cerut.
În cauză, s-a invocat cea de-a doua ipoteză, pretinzând că instanţa a soluţionat recursul, fără a analiza apărarea intimaţilor.
Ori, motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 ipoteza a doua, are în vedere nepronunţarea asupra unui „lucru cerut", deci revizuirea poate avea loc numai atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere, nu şi atunci când se pretinde că aceasta a omis să se pronunţe asupra unui mijloc de apărare pe care se întemeia cererea.
Aşa fiind, se constată că cererea de revizuire de faţă nu întruneşte cerinţele art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva deciziei nr. 1375 din 2 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7344/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7349/2004. Contencios.. Contestaţie → |
|---|
