ICCJ. Decizia nr. 7444/2004. Contencios. Anulare decizie M.L.P.T.L.şi a procesului verbal întocmit de A.N.D.-D.R.D.P. Constanţa. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7444/2004
Dosar nr. 2497/2003
Şedinţa publică din 8 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 31/2003, Curtea de Apel Galaţi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA Brăila, împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului Bucureşti, în sensul că a exonerat reclamanta, de plata sumelor de 37.948.324 lei reprezentând obligaţii la Fondul special al drumurilor publice şi de 121.865.329 lei, cu titlu de majorări de întârziere.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că:
Prin procesul-verbal încheiat la 29 noiembrie 2002, A.N.D. din România – D.R.D.P. Constanţa, a stabilit obligaţii de plată la 31 decembrie 2001, în sarcina reclamantei SC P. SA Brăila, din care, o parte reprezentau cota la Fondul special al drumurilor şi majorări de întârziere, aferente anilor 1997, 1998, 1999.
Dat fiind faptul că Legea nr. 118/1996, cu privire la constituirea şi utilizarea Fondului special al drumurilor, nu a prevăzut termenul de prescripţie în care să se exercite controlul, rezultă că se aplică prevederile generale instituite prin Decretul nr. 167/1958. Raportat la data efectuării controlului şi perioada constatării existenţei datoriei, rezultă că termenul de 3 ani pentru prescripţie, s-a împlinit la 29 noiembrie 1999, aşa încât prima instanţă a exonerat reclamanta, de plata sumelor constatate ca fiind datorate în intervalul 29 noiembrie 1977 – 29 noiembrie 1999.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, pârâtul Ministerul transporturilor, Construcţiilor şi Turismului Bucureşti.
În motivarea acestuia, au fost aduse următoarele critici, sentinţei:
În mod greşit, s-a reţinut ca fiind aplicabil speţei, termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, deoarece, fiind vorba de o creanţă bugetară, termenul de prescripţie este cel de 5 ani, prevăzut de art. 97 din OG nr. 11/1996, în vigoare la data apariţiei Legii nr. 118/1996, precum şi de art. 98 din OG nr. 11/1996, care se coroborează cu cel dintâi.
Pe de altă parte, prescripţia reglementată prin Decretul nr. 167/1958, se aplică doar litigiilor civile şi comerciale, nu şi celor administrative, aşa după cum a statuat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 72 din 1994.
Sub alt aspect, instanţa de fond a greşit prin reţinerea aceleiaşi excepţii, a prescripţiei exctinctive, bazată pe Decretul nr. 167/1958, prin aceea că, deşi a fost invocată pe parcursul procesului, şi nu prin acţiunea introductivă, nu a acordat un termen, pârâtei-recurente, pentru a se pregăti şi a-şi expune punctul de vedere, în legătură cu această excepţie. Procedând în acest mod, s-a acordat mai mult decât s-a cerut, ceea ce face să fie îndeplinit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând recursul pârâtei, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ., se constată că, acesta este nefondat.
Curtea de apel, în mod corect a reţinut faptul că, atât Legea nr. 118/1996, cât şi Normele metodologice privind constituirea şi utilizarea Fondului special al drumurilor, nu conţin dispoziţii privind termenul de prescripţie, în lipsa cărora se aplică legea generală în materie de prescripţie.
Apariţia Normelor metodologice nr. 3705/2001, care cuprind referiri în materie, nu pot retroactiva.
A se reţine argumentaţia invocată de recurenţă, potrivit căreia, termenul de prescripţie aplicabil speţei, este cel de 5 ani, prevăzut de OG nr. 11/1996, în vigoare la data publicării Legii nr. 118/1996, ar fi un raţionament greşit.
În primul rând, acest lucru nu ar fi posibil, deoarece legea menţionată a abrogat tacit, dispoziţiile ordonanţei. Doar în măsura în care ar fi precizat că se păstrează anumite prevederi ale acesteia, ele puteau fi preluate, dar în tăcerea legii, rezultă că ele nu mai sunt aplicabile.
În al doilea rând, termenul de 5 ani invocat, cuprins în OG nr. 11/1996, se referă la creanţele bugetare ori, în speţă, potrivit răspunsului Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Brăila, cu nr. 23234 din 29 mai 2003, Fondul special al drumurilor, anterior datei de 1 mai 2003, nu era obligaţie bugetară. Nefiind datorată bugetului de stat, cota de 5%, pentru Fondul special al drumurilor, este supusă termenului general de 3 ani, pentru prescripţie.
În al treilea rând, acelaşi termen de 5 ani, nu putea fi reţinut de prima instanţă, deoarece art. 97 din OG nr. 11/1996, vorbeşte de termenul pentru execuţia silită a creanţei, care este total diferit de cel pentru promovarea acţiunii în realizarea dreptului.
În acest context, apare evident faptul că termenul general de 3 ani al prescripţiei reglementate de Decretul nr. 167/1958, îşi găseşte în anumite situaţii, aplicabilitate, inclusiv în materia contenciosului administrativ.
Nici critica referitoare la nepunerea în discuţie a excepţiei, bazată pe Decretul nr. 167/1958, nu este fondată. Această excepţie, chiar bazată pe alte temeiuri de drept, a fost invocată încă în momentul introducerii acţiunii.
A accepta opinia potrivit căreia, acest termen este total străin materiei administrative, ar însemna ca în absenţa unor prevederi legale în materie, orice verificare sau obligare la plată, să poată avea loc un timp nelimitat, fapt care ar prejudicia siguranţa raporturilor de drept administrativ.
Ea putea fi însă reţinută şi din oficiu, de către instanţă, potrivit art. 166 C. proc. civ.
Trebuie observat însă, că prin termenul de pronunţare acordat, care a permis recurentei, să formuleze concluzii scrise, cu referiri şi la această excepţie, instanţa de fond a respectat şi prevederile art. 156 C. proc. civ.
În consecinţă, nefiind îndeplinit nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului împotriva sentinţei civile nr. 31/E din 17 martie 2004 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7441/2004. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 7449/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
