ICCJ. Decizia nr. 7832/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7832/2004
Dosar nr. 5355/2003
Şedinţa publică din 26 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamantul C.L. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Timiş, solicitând anularea hotărârii nr. 8139 din 22 septembrie 2003 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că pârâta a reţinut în mod greşit, că fiind născut în perioada refugiului părinţilor, în urma Dictatului de la Viena din 1940, nu beneficiază de prevederile actului normativ menţionat.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 420 din 18 noiembrie 2003, a admis acţiunea reclamantului, a anulat hotărârea nr. 8139 din 22 septembrie 2003, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi a obligat pârâta, să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a făcut dovada că s-a născut pe timpul refugiului părinţilor săi, din motive etnice, dobândind acelaşi statut, cu cel al părinţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, Casa Judeţeană de Pensii Timiş, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că reclamantul nu era nici măcar conceput la data strămutării părinţilor săi, deoarece, în conformitate cu dispoziţiile Codului familiei, perioada de concepţie a copilului este cuprinsă între a 180-a zi şi a 300-a zi dinaintea naşterii. Recurenta a susţinut că reclamantul s-a născut „la un interval de 36 luni ulterioare strămutării" şi, prin urmare, nu poate beneficia de drepturile conferite de Legea nr. 189/2000.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi, a unor alte cerinţe, cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorilor din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurentă, în sensul că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă, hotărârii pronunţate, sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetăţean român, care în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una din situaţiile enumerate în dispoziţiile normative menţionate.
Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonanţei, rezultă că atât obiectul, cât şi scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii, pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice, în perioada arătată.
Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înţeles atât persoanele care au suferit acele persecuţii în mod nemijlocit, cât şi acelea care au suferit persecuţiile respective în mod indirect, prin consecinţele care s-au răsfrânt asupra lor.
Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinţii lor s-au refugiat sau au fost strămutaţi, ca urmare a unor persecuţii din motive etnice şi au suferit astfel, toate consecinţele nefavorabile care au decurs din această situaţie.
În cauză este necontestat că reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinţii săi au fost nevoiţi să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a suferit familia sa, ca urmare a persecuţiilor etnice exercitate.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Timiş împotriva sentinţei civile nr. 420 din 18 noiembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7820/2004. Contencios. Anulare rezoluţii... | ICCJ. Decizia nr. 7836/2004. Contencios → |
|---|
