ICCJ. Decizia nr. 117/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 20 februarie 2004, reclamanta S.F. a solicitat anularea hotărârii nr. 5359 din 23 ianuarie 2004, emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor și recunoașterea calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 201/CA din 15 martie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pe pârâtă să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945.
împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs, pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând în esență că în mod greșit instanța a admis acțiunea deși probele administrate sunt incomplete și contradictorii, reclamanta nefăcând dovada plecării în refugiu împreună cu părinții săi adoptivi și nici cu cei naturali, a faptului că se afla în întreținerea părinților adoptivi, respectiv a persecuției etnice suferite.
Recursul este întemeiat.
Instanța de fond a administrat probe cu acte și martori, reținând că acțiunea prin care reclamanta a solicitat să i se recunoască calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, este întemeiată.
Se constată, însă, că probele avute în vedere de instanță, sunt incomplete și contradictorii, nefiind de natură să clarifice situația de fapt menționată de reclamantă, în acțiune.
Reclamanta, născută la data de 6 ianuarie 1937, a susținut că părinții săi B.T. și S.V., aveau 4 copii, iar familia U.M. (vărul tatălui) și U.F., neavând copii, au dorit să o înfieze. în octombrie 1940 a plecat în refugiu, atât cu părinții naturali, cât și cu cei adoptivi, din comuna Bratca, de unde s-au reîntors în octombrie 1945, iar la 26 august 1965 s-a realizat înfierea ei de către U.M. și U.F.
Extrasele eliberate de Direcția județului Bihor a Arhivelor Naționale, confirmă că U.M. figurează în evidența refugiaților români din Ungaria, la 19 iulie 1943, iar B.T., figurează înregistrat în aceeași evidență, la 14 octombrie 1944.
Din declarațiile autentificate ale martorilor N.I. și M.B. rezultă că atât părinții naturali, cât și cei adoptivi, s-au refugiat în același timp, împreună cu reclamanta, în octombrie 1940, din localitatea Bratca, în localitatea Vârfuri de Beius, fapt infirmat de actele depuse în privința datei la care a avut loc refugiul.
înfierea reclamantei, de către U.M. și U.F., a avut loc la data de 26 august 1965, nefăcându-se dovada că încă de la vârsta de 2 ani, respectiv în anul 1939, reclamanta a fost încredințată de părinții naturali, familiei U., astfel cum s-a susținut.
Ca atare, existând contradicții între actele depuse și declarațiile autentificate ale martorilor, cu privire la plecarea reclamantei și a părinților naturali și adoptivi în refugiu, a faptului că reclamanta se afla în întreținerea părinților adoptivi, respectiv a persecuției etnice suferite, se impune ca prin admiterea recursului pârâtei, să se caseze sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea stabilirii unei corecte situații de fapt, pe bază de probe și a pronunțării unei sentințe legale și temeinice.
| ← ICCJ. Decizia nr. 120/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 126/2005. Contencios → |
|---|
