ICCJ. Decizia nr. 1433/2005. Contencios. Anulare Hotărâre Guvern. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1433/2005
Dosar nr. 4726/2004
Şedinţa publică din 4 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 55 din 27 ianuarie 2004, a admis în parte, cererea formulată de reclamantul B.R., împotriva pârâţilor Guvernul României şi Prefectura judeţului Mehedinţi, privind acordarea de despăgubiri civile şi a obligat Guvernul României să plătească reclamantului, suma de 36.173.732 lei, cu titlu de drepturi salariale reactualizate, la data de 31 decembrie 1997, corespunzătoare perioadei 15 iulie 1993 - 16 iunie 1996, plus dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 1 ianuarie 1998 şi până la efectuarea plăţii, ca şi 7.088.000 lei, cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă, cererea reclamantului, de acordare de daune morale a fost respinsă ca prescrisă, iar cererea privind recunoaşterea vechimii în muncă, ca inadmisibilă, reţinându-se şi lipsa calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Rejudecând cauza în fond după casare, astfel după cum s-a dispus de către Înalta Curte, prin Decizia civilă nr. 2003 din 27 mai 2003, când s-a şi strămutat judecarea, într-un al 5-lea ciclu procesual şi după ce cauza a mai suferit numeroase casări cu trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că obiectul acţiunilor conexe ale reclamantului B.R. l-a constituit anularea HG nr. 308/1993, adoptată de Guvernul României, prin care acesta a fost demis din funcţia de primar al comunei Corlăţel, judeţul Mehedinţi. Această cerere a fost admisă, într-un al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 130 din 14 octombrie 1996, a Curţii de Apel Piteşti.
Prin Decizia nr. 1451 din 1 septembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a casat această hotărâre şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, numai cu privire la soluţionarea cererii de despăgubiri.
Curtea de Apel Timişoara, reţinând potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, că în cazul admiterii cererii principale de anulare a actului administrativ contestat, instanţa de contencios administrativ este competentă să se pronunţe şi asupra cererii de acordare de daune materiale şi morale solicitate, a respins excepţia de necompetenţă materială invocată şi a dispus obligarea pârâtului Guvernul României, la plata drepturilor salariale reactualizate, cu dobânda aferentă, constatând prescrisă cererea de acordare de daune morale faţă de împrejurarea că acţiunea iniţială a fost înregistrată la 29 iulie 1993, dar solicitarea privind daunele morale, s-a formulat abia la 11 decembrie 1997.
Şi împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs, Guvernul României, criticând soluţia pronunţată, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, dar şi pentru încălcarea competenţei materiale.
S-a susţinut de către recurentă, că în mod greşit, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze cererea de daune, în locul instanţei de drept comun, câtă vreme, începând cu data pronunţării deciziei civile nr. 1451 din 1 septembrie 1997, de către Curtea Supremă de Justiţie, prin care s-a casat integral sentinţa civilă nr. 130/1996, a Curţii de Apel Piteşti, acţiunea reclamantului-intimat nu mai putea avea ca temei legal, decât prevederile art. 998-999 C. civ., coroborate cu cele ale art. 12 din Legea nr. 29/1990, dispoziţiile art. 11 nefiind aplicabile, astfel cum greşit a reţinut instanţa de fond.
S-a mai susţinut de către recurentă, că cererea de acordare a daunelor nu era admisibilă, şi pentru că anularea HG nr. 308/1993 nu a fost nici până în prezent soluţionată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, toate casările anterioare dispuse de Curtea Supremă de Justiţie, fiind totale.
În fine, recurenta a mai susţinut printr-un alt motiv de recurs, că instanţa de fond ar fi trebuit să constate şi împrejurarea că cererea de acordare a daunelor materiale este prescrisă, acţiunea fiind, de altfel, soluţionată cu încălcarea Legii nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, deoarece nu a fost timbrată şi fără a se pronunţa faţă de Prefectura judeţului Mehedinţi, deşi legal, şi această autoritate putea fi ţinută ca eventuală responsabilă pentru promovarea şi avizarea unor proiecte de acte administrative ilegale.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, faţă de măsurile dispuse în toate ciclurile procesuale parcurse şi probele administrate, ca şi prin prisma prevederilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine că recursul de faţă este nefondat pentru următoarele consideraţiuni.
Este nefondată critica vizând inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cu privire la anularea actului administrativ atacat de reclamantul-intimat, respectiv HG nr. 308/1993, ceea ce ar atrage şi necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ, în a soluţiona cererea de daune materiale.
Astfel, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, cauza de faţă a suferit numeroase cicluri procesuale şi rejudecări în fond, urmare a deciziilor de casare pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie.
Prin Decizia nr. 1451, pronunţată la data de 1 septembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie, învestită cu soluţionarea recursurilor declarate, atât de către Guvernul României, cât şi de B.R., împotriva sentinţei civile nr. 130 din 14 octombrie 1996, a Curţii de Apel Piteşti, prin care a fost anulat actul administrativ atacat, respectiv HG nr. 308/1993, în mod neechivoc, admiţând recursul declarat de reclamantul B.R., a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, numai cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile.
Rezultă, aşadar, că din acel moment procesual, soluţionarea capătului de cerere privind atacarea actului administrativ, a căpătat un caracter definitiv şi irevocabil, iar procesul a continuat, numai cu privire la capătul de cerere referitor la plata despăgubirilor materiale şi morale solicitate de B.R.
În raport cu cele arătate, Înalta Curte reţine că nu este fondat, nici motivul de recurs ce vizează necompetenţa materială a instanţei de fond, pe considerentul că instanţa de drept comun ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul de faţă.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, în cazul admiterii cererii de anulare a unui act administrativ, instanţa urmează să hotărască şi asupra daunelor materiale şi morale cerute, aşa cum corect a procedat şi instanţa de fond.
Motivul de recurs privind prescripţia dreptului la acţiune, referitor la acordarea daunelor materiale, este, de asemenea, nefondat, în condiţiile în care solicitarea reclamantului în acest sens a fost formulată prin aceeaşi acţiune, concomitent cu cererea de anulare a HG nr. 308/1993. Împrejurarea că această cauză a parcurs numeroase cicluri procesuale, timp de mai mulţi ani, nu are nici o relevanţă, întrucât în acest interval de timp nu a curs termenul legal de prescripţie.
Instanţa de fond a reţinut, de altfel, în mod just, că numai cererea de acordare a daunelor morale este prescrisă, dat fiindcă această cerere a fost formulată, ulterior cererii iniţiale, separat, respectiv la data de 11 decembrie 1997.
În fine, vor fi, de asemenea, înlăturate ca nefondate, criticile recurentei vizând pe de o parte, netimbrarea acţiunii, faţă de împrejurarea că instanţele au făcut o corectă aplicare a prevederilor dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, în raport cu natura şi obiectul acţiunii de faţă, iar pe de alta, nepronunţarea cauzei şi în contradictoriu cu Prefectura judeţului Mehedinţi, întrucât aceasta a figurat în cauză, ca pârâtă, însă în mod legal obligarea la plata daunelor s-a dispus numai în raport cu autoritatea emitentă a actului administrativ anulat şi generator de prejudicii.
Faţă de toate cele arătate, apreciind legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate de instanţa de fond, conform art. 312 C. proc. civ., recursul de faţă va fi respins ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantul-intimat, conform art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 55/PI/CA din 27 ianuarie 2004, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 520.000 lei, către intimatul-reclamant B.R.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1432/2005. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1498/2005. Contencios. Anularea certificatului... → |
|---|
