ICCJ. Decizia nr. 1582/2005. Contencios. Anulare parţială Hotărâre Guvern. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1582/2005
Dosar nr. 2188/2004
Şedinţa publică din 11 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1930 din 18 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta SC R.C.S. SA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi a admis cererile de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei, de C.R.E.D.I.D.A.M. şi O.R.D.A.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat anularea parţială a HG nr. 143/2003, susţinând că aceasta stabileşte în sarcina societăţii care distribuie servicii de televiziune prin cablu, obligaţia de a plăti remuneraţie către organismele de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, mai exact o cotă procentuală din încasările brute, din care se scade T.V.A., pentru anii 2002, 2003 şi 2004. Potrivit Legii nr. 8/1996, programele audiovizuale nu pot fi asimilate fonogramelor.
În sprijinul pârâtului au formulat cereri de intervenţie, O.R.D.A. şi C.R.E.D.I.D.A.M., acestea precizând interesul pe care îl au, ca şi beneficiari ai dispoziţiilor actului administrativ atacat.
Din dispoziţiile art. 120 şi 121, cât şi art. 130 din Legea nr. 8/1996, rezultă cu claritate că sumele stabilite cu titlu de remuneraţie pentru drepturile de autor ale artiştilor interpreţi sau executanţi, sunt în sarcina distribuitorilor prin cablu, cum este şi cazul reclamantei.
Obligaţia de plată a drepturilor de autor nu decurge din prevederile HG 143/2003, ci chiar din Legea nr. 8/1996, iar ceea ce stabileşte acest act administrativ, nu reprezintă o îmbogăţire fără just temei, deoarece acordarea dreptului de retransmitere prin cablu a programelor TV de către organismele de televiziune, nu are nici o relevanţă asupra drepturilor producătorilor de fonograme şi artiştilor, distribuitorii având obligaţia de plată.
Totodată, nu este vorba de o plată retroactivă, ci de plata sumelor restante datorate conform Legii nr. 8/1996.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta SC R.C.S. SA.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a punctat următoarele aspecte de nelegalitate a sentinţei recurate:
- remuneraţia stabilită în temeiul HG nr. 143/2003, se referă exclusiv la utilizarea fonogramelor, a căror definiţie este dată în art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, or societatea recurentă transmite prin cablu, programe audiovizuale, şi nu fonograme;
- acceptarea unei îmbogăţiri fără justă cauză a titularilor de drepturi conexe, întrucât plata unei remuneraţii fixe, indiferent dacă sunt sau nu retransmise prin cablu, fonograme şi indiferent de ponderea acestora în cadrul programelor retransmise, reprezintă o măsură arbitrară;
- retroactivitatea prevederilor din Anexa nr. 1 la HG nr. 143/2003, care impun plata remuneraţiei pentru o perioadă anterioară publicării actului normativ.
Prin întâmpinări, intimaţii-intervenienţi C.R.E.D.I.DA.M. şi O.R.D.A. au solicitat menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei recurate.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat.
În mod corect şi prin interpretarea şi aplicarea exactă a dispoziţiilor legale incidente în materie, instanţa fondului a stabilit că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, neavând un caracter vătămător pentru reclamantă, prevederile HG nr. 143/2003, pentru aprobarea Metodologiilor privind utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme.
Prin HG nr. 143/2003 se realizează doar aprobarea tabelelor stabilite prin Decizia O.R.D.A., acesta din urmă fiind actul care produce efecte cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor.
În raport cu prevederile art. 98 lit. f) şi art. 121 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, apare ca nerelevantă, distincţia pe care societatea o face între fonograme şi programe audiovizuale.
HG nr. 143/2003 stabileşte numai cuantumul obligaţiilor; obligaţia plăţii unor remuneraţii privind drepturile artiştilor interpreţi, este stabilită prin lege, în sarcina utilizatorilor, societăţi de retransmitere prin cablu [art. 12 lit. k) şi art. 130 lit. b) din Legea nr. 8/1996].
Stabilirea cuantumului acestor obligaţii prin hotărâre de guvern nu afectează principiul neretroactivităţii legii civile, astfel cum greşit susţine recurenta-reclamantă.
În mod corect instanţa de fond a stabilit că nu poate fi vorba de o îmbogăţire fără just temei a titularilor de drepturi conexe, drepturi stabilite prin Legea nr. 8/1996, deoarece acordarea drepturilor de retransmitere prin cablu a programelor TV, de către organismele de televiziune, nu are nici o relevanţă în ce priveşte drepturile producătorilor de fonograme şi artiştilor, distribuitorii având obligaţia de plată.
Neexistând motive pentru casarea sau modificarea sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R.C.S. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1930 din 18 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1526/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1603/2005. Contencios. Refuz eliberare decizie... → |
|---|
