ICCJ. Decizia nr. 2094/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 3 martie 2003, sub nr. 848, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamanta SC R.SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, anularea deciziei nr. 23 din 31 ianuarie 2003, ca nelegală.
în motivarea acțiunii s-a precizat de către reclamantă, că urmare a unui control privind modul de respectare a condițiilor prevăzute la eșalonarea obligațiilor de plată bugetară, Administrația Finanțelor Publice sector 3 a întocmit o notă de constatare, prin care au fost recalculate obligațiile bugetare restante și majorările de întârziere de 17.228.707.572 lei.
S-a mai susținut că i s-a emis și un titlu executoriu și că s-a început și executarea silită prin poprire pe conturile societății și că a înștiințat autoritatea fiscală despre faptul că banca a reținut sumele global, fără defalcare pe tipuri de impozite și taxe.
S-a mai arătat că în urma sesizării acestor aspecte, Administrația Finanțelor Publice a efectuat un control finalizat prin nota de constatare nr. 781 din 12 decembrie 2002, care a reținut că suma de 7.408.475.205 lei plătită în perioada 21 decembrie 2001 - 22 aprilie 2002 reprezintă o plată în contul majorărilor de întârziere pentru T.V.A., și nu în contul debitelor restante și curente T.V.A., rezultând că mai are de plătit o diferență de debite T.V.A. în sumă de 7.117.932.536 lei, care urmează să fie compensată cu sumele plătite în plus cu titlu de impozit pe profit (1.484.895 lei) și impozit pe salarii (26.633.890 lei).
în fond, s-a precizat că Ministerul Finanțelor a respins nelegal, contestația împotriva notei de constatare, fără să țină seama de opțiunea societății referitoare la stingerea obligațiilor bugetare și de prevederile art. 8 din O.G. nr. 11/1996, așa cum a fost modificat prin O.G. nr. 26/2001 și ale art. 11 din Normele de aplicare ordonanței, care reglementează ordinea de stingere a obligațiilor bugetare.
La termenul din 27 mai .2003, Curtea a pus în discuție necesitatea precizării acțiunii și citarea în cauză, în calitate de pârâtă, a Administrației Finanțelor Publice sector 3.
La data de 9 septembrie 2003, Curtea a admis excepția de litispendență în temeiul art. 163 C. proc. civ., față de împrejurarea că pe rolul aceleiași instanțe a fost înregistrată o acțiune cu același obiect, părți și aceeași cauză.
Analizând acțiunea, Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 1824, pronunțată la 4 noiembrie 2003, a respins-o ca nefondată, reținând din interpretarea art. 8 din O.G. nr. 26/2001, în corelație cu celelalte norme cuprinse în O.G. nr. 11/1996, că ordinea de stingere a obligațiilor bugetare se aplică numai plăților făcute în mod voluntar de către debitor.
în speță, plățile nu au fost făcute voluntar de către reclamantă, ci prin reținerea unor sume din conturile bancare asupra cărora s-a înființat poprirea în executarea titlului executoriu.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamanta, invocând nelegalitățile, susținând în motivare că instanța a apreciat greșit plata obligațiilor bugetare drept plăți silite, ele fiind în fapt executări voluntare, iar în subsidiar, că și în varianta unei executări silite, autoritatea fiscală a reținut peste titlu o sumă de 3.453.858.871 lei, ce are caracter de plată voluntară și care trebuia să urmeze destinația prevăzută de art. 8 din O.G. nr. 11/1996, modificată de O.G. nr. 26/2001.
Recursul este nefondat.
Criticile formulate sunt nefondate și pe cale de consecință, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, este legală și temeinică.
Problema de drept rezolvată de instanță a fost aceea a aplicabilității art. 8 din O.G. nr. 26/2001, în cazul unor plăți efectuate către bugetul de stat, ca urmare a executării silite.
Rezultă că suma de 7.408.475.204 lei a fost încasată la bugetul statului prin executare silită, și nu în urma unei plăți voluntare, așa cum prevede actul normativ enunțat, organul de control procedând, astfel, la stingerea datoriilor privind majorările de întârziere aferente T.V.A. în sumă de 6.525.684.604 lei, iar diferența a fost utilizată tot pentru stingerea obligației curente a T.V.A. datorată pentru luna decembrie 2001, neonorată la scadență prin plăți voluntare.
Așadar, nici motivul subsidiar invocat în recurs, nu are justificare legală în aplicarea prevederilor art. 8 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, cu modificările ulterioare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1905/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2282/2005. Contencios → |
|---|
