ICCJ. Decizia nr. 1641/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1641/2005
Dosar nr. 48/2005
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 25 iunie 2004, reclamanta N.G. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Pensii a municipiului Bucureşti, să se dispună anularea hotărârii nr. 12050/7730 din 27 aprilie 2004, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiară a prevederilor acestei legi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că a locuit în Cadrilater (Bulgaria), unde în perioada 1 ianuarie 1934 - 15 septembrie 1940 a funcţionat ca învăţătoare, după care de la 1 octombrie 1940, a lucrat în România, ca urmare a strămutării. Consideră că pârâta i-a refuzat în mod nejustificat acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, deoarece a depus dovezi din care rezultă în mod clar calitatea de refugiat.
Prin sentinţa civilă nr. 2179 din 18 octombrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei N.G., a anulat hotărârea nr. 12050/7730 din 27 aprilie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta a dovedit prezenţa în judeţul Durostor, până la semnarea Tratatului de la Craiova, la 7 septembrie 1940, când teritoriul acestui judeţ a fost cedat Bulgariei. De asemenea, instanţa de fond a apreciat că reclamanta a făcut dovada strămutării în România.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Casa Pensii a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, se susţine că instanţa de fond a procedat în mod greşit, luând în considerare, dovezi care nu au fost prezentate comisiei de specialitate a pârâtei, la emiterea hotărârii atacate în contencios.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2000, persoanelor strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate şi cele expulzate, refugiate şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie, ca urmare a unui tratat bilateral.
Critica formulată de recurentă, referitor la acceptarea de către instanţa de fond, a unor dovezi care nu au fost prezentate comisiei de specialitate, înainte ca aceasta să emită hotărârea atacată, nu poate fi acceptată, în raport cu normele procedurale, care consacră rolul activ al instanţei.
Art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prevede că:
„Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Astfel, în cauză, întregul material probator suplimentar administrat a avut menirea să ajute instanţa de fond în aflarea adevărului. Atât declaraţiile completate şi autentificate, date de martorele I.A. şi T.E.M., cât şi declaraţia martorului I.V., se coroborează între ele, rezultând, fără echivoc, că părăsirea teritoriului Cadrilaterului s-a datorat ameninţărilor cu persecuţia etnică din partea autorităţilor bulgare, faţă de românii care nu făceau parte din familii mixte.
Înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fie că sunt reprezentate de acte de stare civilă, carnetul de muncă al reclamantei sau o simplă factură pentru cumpărarea în rate a unei maşini de cusut, sunt concludente în combaterea hotărârii adoptate de Comisia de specialitate din cadrul Casei de Pensii a municipiului Bucureşti.
Rezultă că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, urmând ca recursul să fie respins, ca nefondat. Întrucât nu a fost evidenţiată culpa recurentei-pârâte, în desfăşurarea procesului, nu se va da curs cererii intimatei-reclamante, privind acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2179 din 18 octombrie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1635/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1784/2005. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
