ICCJ. Decizia nr. 1949/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1949/2005
Dosar nr. 6568/2004
Şedinţa publică din 24 martie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa atacată cu recurs, sentinţa civilă nr. 244, pronunţată la data de 9 februarie 2004, în dosarul nr. 585/2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC T.G. SRL Bucureşti şi a anulat parţial Decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, emisă de direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, respectiv pct. A2 (referitor la suma de 2.160.099.923 lei T.V.A.) şi pct. B1 (referitor la suma de 7.731.770.061 lei), precum şi în mod corespunzător, procesul-verbal de control încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti - Direcţia de Control Fiscal, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, Ministerul Finanţelor Publice a respins ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal nr. 27 din 30 septembrie 2002 (care a vizat controlul activităţii societăţii, în perioada august 1997 - decembrie 2000), cu privire la sumele de 2.160.099.923 lei, reprezentând T.V.A., 7.731.770.061 lei, despre care instanţa reţine că organul fiscal nu a precizat ce anume reprezintă; 65.572.059 lei, reprezentând impozit pe veniturile persoanelor nerezidente şi 124.948.558 lei, majorări de întârziere aferente, plus 3.278.603 lei şi, respectiv, 6.557.206 lei, reprezentând penalităţi de 5% şi, respectiv, 10%.
Totodată, prin aceeaşi decizie, autoritatea competentă a respins ca nemotivate, capetele de cerere ale contestaţiei, referitoare la sumele de 75.060.143 lei, cheltuieli de exploatare şi la sumele reprezentând majorări de întârziere, de 15.751.507 lei, aferente impozitului pe veniturile din salarii, 3.958.115 lei, aferente impozitului pe veniturile colaboratorilor, 1.893.372 lei, aferente contribuţiei la Fondul special de solidaritate, 94.694.137 lei aferente impozitului pe dividende.
Pentru celelalte puncte din contestaţie, ministerul a desfiinţat subcapitolele corespunzătoare din procesul-verbal de control şi a dispus refacerea controlului.
Referitor la suma de 2.160.099.923 lei, instanţa de fond a motivat că reprezintă, în principal T.V.A. aferentă serviciilor de consultanţă, pentru care, potrivit constatărilor expertului contabil, facturile prezentate de reclamantă au la bază contracte care prevăd toate elementele specifice şi îndeplinesc condiţiile cerute de art. 18 din OG nr. 3/1992, republicată şi de OUG nr. 17/2000.
A mai motivat, în cadrul aceleiaşi sume, că este deductibilă şi T.V.A. aferentă cheltuielilor de deplasare, justificate cu factura emisă de SC G., aşa cum a reţinut şi expertul contabil.
În ceea ce priveşte suma de 7.731.770.061 lei de la pct. B1 din dispozitivul deciziei nr. 15/2003, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, sub acest aspect actul atacat nu a fost motivat, impunându-se anularea acestuia, fiind încălcate prevederile OUG nr. 13/2001 privind pronunţarea prin decizie motivată.
Referitor la celelalte puncte ale deciziei şi, implicit, la subcapitolele corespunzătoare din procesul-verbal de control, acţiunea este neîntemeiată, măsurile dispuse de către autorităţile fiscale, fiind legale şi temeinice.
Împotriva acestei soluţii au formulat recursuri, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca succesoare a atribuţiilor respective, în urma reorganizării Ministerului Finanţelor Publice, precum şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, fiind invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinându-se că hotărârea dată este lipsită de temei legal.
Astfel, referitor la anularea pct. A2 din Decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, se susţine că instanţa de fond şi-a întemeiat în mod greşit concluziile, pe aprecierile expertului contabil, deşi contractele de consultanţă, care au stat la baza facturilor, nu îndeplineau condiţiile cerute de art. 18 din OG nr. 3/1992, republicată şi din OUG nr. 17/2000, nefiind în măsură să probeze realitatea activităţilor respective de consultanţă.
Referitor la anularea pct. B1 din Decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, se susţine că instanţa de fond s-a aflat în confuzie între profitul impozabil, ca bază de impunere şi impozitul pe profit, reţinând că Decizia nu ar fi motivată, anulând-o din această cauză.
Recursurile sunt întemeiate, în măsură şi pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.
Astfel, referitor la suma de 2.160.099.923 lei T.V.A. calculată suplimentar, instanţa de fond a motivat, preluând concluziile expertului contabil, că această sumă este deductibilă, deoarece facturile prezentate de societatea comercială au la bază contracte de consultanţă care prevăd toate elementele specifice şi îndeplinesc condiţiile cerute de art. 18 din OG nr. 3/1992, republicată şi art. 18 din OUG nr. 17/2000.
Într-adevăr, potrivit acestor prevederi legale, contribuabilii înregistraţi ca plătitori de T.V.A., au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor şi serviciilor achiziţionate, destinate realizării de operaţiuni supuse T.V.A.
Intimata-reclamantă a susţinut, iar instanţa de fond şi-a însuşit această susţinere, în baza concluziilor expertului, cum că serviciile contractate cu SC W.M. SRL Bucureşti, SC D.R. SRL Bucureşti şi SC T.T. SA Bucureşti au fost efectiv achiziţionate de către SC T.G. SRL, ca servicii de consultanţă potrivit contractelor care au fost anexate la facturile respective.
Dar, pentru ca prevederile legale citate să fie pe deplin aplicabile şi pentru ca intimata-reclamantă să fi fost îndreptăţită legal la deducerea T.V.A. în sumă de 2.160.099.923 lei, era necesar să probeze nu doar încheierea unor contracte de prestări servicii, ci prestarea efectivă a serviciilor respective de către furnizorii şi, respectiv, achiziţionarea efectivă a acestora de către ea, în calitate de beneficiară.
Or, este necontestat că facturile privind serviciile de consultanţă, au avut anexate numai contractele încheiate de intimata-reclamantă, cu societăţile comerciale de mai sus, ceea ce probează doar încheierea acelor contracte, nu şi executarea lor, deoarece prestarea efectivă şi achiziţionarea efectivă a serviciilor de consultanţă puteau şi trebuiau probate cu documente justificative distincte.
Astfel fiind, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut deductibilitatea sumelor respective şi a anulat greşit pct. A2 din Decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003 şi corespunzător, procesul-verbal de control.
Referitor la suma de 7.731.770.061 lei şi la pct. B1 din Decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003 a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa de fond a motivat că în privinţa acestei sume, actul administrativ nu a fost motivat, fiind încălcate prevederile OUG nr. 13/2001, ceea ce a atras anularea acestui capitol.
Într-adevăr, potrivit art. 7 şi 8 din OUG nr. 13/2001, privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice, în vigoare la data emiterii deciziei, contestaţiile se soluţionează prin decizie motivată care trebuie să cuprindă trei părţi: preambulul, considerentele sau motivarea şi dispozitivul.
Or, examinând Decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, se observă că aceasta îndeplineşte cerinţele legale de mai sus şi, analizând pct. B1, care se referă la suma totală de 7.731.770.061 lei, rezultă că autoritatea competentă a realizat o motivare corespunzătoare a punctului său de vedere şi a soluţiei asupra căreia s-a decis.
Or, astfel fiind, instanţa de fond era datoare să judece şi să se pronunţe pe fond în legătură cu deductibilitatea sau nedeductibilitatea cheltuielilor respective şi, respectiv, cu legalitatea impozitului pe profit corespunzător acelei sume.
Cum, curtea de apel nu a realizat o judecată a fondului cauzei privind acest aspect, recursul va fi admis, urmând ca aceeaşi instanţă să se pronunţe şi asupra pct. B1 din Decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, potrivit şi dezlegărilor date mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 244 din 9 februarie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1931/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1960/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
