ICCJ. Decizia nr. 1980/2005. Contencios. Refuz executare sentinţă civilă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1980/2005
Dosar nr. 2187/2004
Şedinţa publică din 25 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la 11 iunie 2002, la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanţii N.D., G.M. şi D.M. au chemat în judecată pârâtul Primarul general al municipiului Bucureşti, B.T., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate refuzul nejustificat al acestuia de a pune în executare sentinţa civilă nr. 194 din 21 februarie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 1156 din 26 martie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, care a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de Primarul general al municipiului Bucureşti, împotriva acestei sentinţe.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că pârâtul a refuzat să execute hotărârile judecătoreşti, astfel că înţeleg să solicite daune pentru întârzierea în executarea hotărârii judecătoreşti, în cuantum de 49.000.000 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 741 din 7 august 2002, a admis în parte acţiunea, în sensul că a aplicat pârâtului Primarul general al municipiului Bucureşti, o amendă de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere, pentru neexecutarea sentinţei civile nr. 194 din 21 februarie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, începând cu 27 aprilie 2002 şi până la executarea sentinţei, respingând cererea reclamanţilor privitoare la daune de întârziere, ca nefondată.
Reclamanţii au declarat recurs împotriva acestei sentinţe, numai în ce priveşte respingerea cererii privind acordarea de daune, iar pârâtul asupra întregii hotărâri, recursuri care au fost admise de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 920 din 7 martie 2003, prin care s-a casat sentinţa atacată, cu trimitere spre rejudecarea capătului de cerere privitor la daune, şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, respingându-se, ca nefondat, recursul pârâtului.
În fond după casare Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 2013 din 26 noiembrie 2003, a admis în parte cererea de daune formulată de reclamanţii N.D., G.M. şi D.M., a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor, suma de 49.000.000 lei cu titlu de daune de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, precum şi suma de 2.000.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu au făcut dovada în ce priveşte destinaţia actuală a terenului şi nici a folosinţei pe care doreau să o dea acestui teren, în cazul în care le era restituit şi cu atât mai puţin nu s-a putut justifica suma stabilită de expertul contabil, în cuantum de 2.208.882.060 lei, sumă la care reclamantul N.D. a cerut a se mai adăuga încă 33.133.230 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a ternului pentru luna octombrie 2003, plus 15% dobânzi bancare, pentru ca prin concluziile scrise, depuse în perioada amânării pronunţării hotărârii, să pretindă pentru luna octombrie 2003, suma de 331.331.809 lei, plus dobânzi bancare de 30%.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, reclamanţii N.D. şi G.M., precum şi municipiul Bucureşti.
Recurentul municipiul Bucureşti a criticat sentinţa atacată, pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând, în esenţă, că nu se putea da un răspuns afirmativ la cererile reclamanţilor din data de 21 august 2000 şi 6 septembrie 2000, întrucât terenul care se află în litigiul de faţă, nu a fost în posesia Primăriei municipiului Bucureşti, ci se afla în posesia R.A. D.E.T.
Recurenţii N.D. şi G.M. au criticat sentinţa instanţei de fond, pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit instanţa de fond a stabilit acordarea daunelor în cuantum de 49.000.000 lei, întrucât suma de 2.208.882.060 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, a fost stabilită de către un expert contabil autorizat şi în mod justificat trebuia acordată.
A mai susţinut că expertiza contabilă a fost întocmită în strictă conformitate cu obiectivul stabilit de instanţa de recurs, prin Decizia nr. 920 din 7 martie 2003, şi că, atâta vreme, cât la această expertiză nu au fost formulate obiecţiuni, judecătorul a micşorat, deşi nu are atribuţii în acest sens, în mod nejustificat cuantumul prejudiciului la suma de 49.000.000 lei.
Asupra recursului declarat de recurentul municipiul Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta nu a făcut dovada calităţii sale de subiect de drept în această cauză, întrucât în toate fazele procesuale ale judecării acestei cauze, calitate de pârât şi respectiv, recurent-pârât, a avut Primarul general al municipiului Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.
Ca urmare, în temeiul art. 316 C. proc. civ., cu referire la art. 298 şi art. 161 alin. (2) din acelaşi cod, recursul declarat de municipiul Bucureşti va fi anulat.
Cât priveşte recursul declarat de N.D. şi G.M., Curtea constată că suma solicitată, în cuantum de 2.208.882.060 lei, şi stabilită de expertul contabil, este nejustificată, acesta luând în considerare pentru calculul lipsei de folosinţă a terenului, taxele locale de ocupare a domeniului public de pe raza sectorului 1 al municipiului Bucureşti şi aplicate pentru vânzarea de produse sau prestări servicii diverse, inclusiv pentru organizări de şantier şi pentru confecţionare de produse, fără a verifica, însă, cu certitudine, pe perioada în care acesta a fost în posesia R.A. D.E.T., dacă activitatea desfăşurată pe terenul în litigiu se încadrează între cele menţionate anterior.
Pe de altă parte, în adresa nr. 18/2/3565 din 18 septembrie 2000, emisă de Primăria municipiului Bucureşti - Departamentul Inspecţie - Direcţia Control General, se precizează că imobilul a cărui demolare a fost solicitată de către recurenţi, este un punct termic, în care se desfăşoară activitate de producţie - termoficare şi a fost preluat de R.A. D.E.T.
Rezultă fără echivoc că tarifele practicate de expertul contabil în calculul stabilirii dreptului de folosinţă, sunt nejustificate, şi că acesta nu a avut în vedere natura folosinţei certe a terenului respectiv faţă de activitatea desfăşurată - termoficare, cu atât mai mult, cu cât reclamanţii nu au făcut dovada destinaţiei sau folosinţei pe care urmau să o dea terenului, în situaţia în care le era restituit.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că recursul declarat de N.D. şi G.M. nu este fondat şi în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.D. şi G.M., împotriva sentinţei nr. 2013 din 26 noiembrie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Anulează recursul declarat de recurentul municipiul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1810/2005. Contencios. Recurs împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1981/2005. Contencios. Anulare decizie... → |
|---|
