ICCJ. Decizia nr. 1795/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1795/2005
Dosar nr. 6859/2004
Şedinţa publică din 18 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul Ş.C. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Bihor, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu aceasta şi pe calea contenciosului administrativ, să dispună anularea hotărârii nr. 9691 din 26 martie 2004, prin care i s-a respins cererea depusă în vederea recunoaşterii calităţii şi drepturilor ce decurg din Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în mod greşit pârâta a reţinut că localitatea Subpiatră era situată pe teritoriul României, în perioada ocupării maghiare, deoarece în realitate, graniţa trecea prin localitate. A mai arătat că familia sa s-a refugiat din partea maghiară a localităţii, în România, pentru a nu fi deportaţi la muncă forţată.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 342/CA din 12 mai 2004, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, reţinând că afirmaţia acestuia, potrivit căreia graniţa dintre cele două ţări trecea prin localitate, nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă şi este combătută de harta administrativă depusă la dosar. Pe de altă parte, s-a susţinut că, chiar dacă numitul Ş.I. ar fi tatăl reclamantului, în cauză nu s-a făcut dovada persecuţiei etnice de către regimul maghiar instaurat în Ardealul de Nord, atâta vreme, cât localitatea de domiciliu a reclamantului nu a fost cedată şi nu a fost ocupată de acest regim.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs, reclamantul Ş.C. care a susţinut, în esenţă, că harta despre care se face vorbire în hotărârea instanţei de fond, nu este concludentă, aceasta fiind anulată de tabelul eliberat şi autentificat de Direcţia Arhivelor Naţionale, care întăreşte extrasul de refugiat al tatălui său.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile enumerate de lege.
Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonanţei rezultă că atât obiectul, cât şi scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada arătată, din motive etnice.
Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, prin persoană persecutată trebuie înţeleasă atât persoana care a suferit acele persecuţii în mod nemijlocit, cât şi acelea care au suferit persecuţiile respective în mod indirect, prin consecinţele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.
În cauză din declaraţiile martorilor B.F. şi M.M. rezultă că reclamantul, împreună cu mama acestuia, s-a refugiat din localitatea Subpiatră, în localitatea Dobreşti, ambele localităţi aflându-se, însă, pe teritoriul României, fapt care a determinat pe bună dreptate, pârâta să-i respingă cererea, pe motivul inexistenţei persecuţiei etnice.
De fapt nici indexul cu evidenţa refugiaţilor români din Ungaria întocmit la data de 2 septembrie 1942, în care figurează, printre alţii, şi numitul Ş.I., nu este de natură să rezolve cererea reclamantului, de vreme ce nu rezultă cu certitudine că acesta ar fi tatăl său, putând exista o coincidenţă de nume.
Pe de altă parte, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, dat fiind faptul că localitatea de domiciliu a reclamantului nu a fost cedată şi nici ocupată de regimul maghiar instaurat în Ardealul de Nord, conduce la singura şi pertinenta concluzie că reclamantul nu a făcut dovada persecuţiei etnice.
Examinând şi din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie şi neconstatându-se existenţa nici unui motiv de casare recursul declarat de Ş.C., urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ş.C. împotriva sentinţei civile nr. 342/CA/2004 - PI din 12 mai 2004 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2005.
← ICCJ. Decizia nr. 1794/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1800/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
---|