ICCJ. Decizia nr. 2007/2005. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2007/2005
Dosar nr. 8141/2004
Şedinţa publică din 28 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 2 septembrie 2003, la Judecătoria Târgu Jiu, trimisă prin declinare de competenţă, la Curtea de Apel Craiova, reclamanta Direcţia Silvică Gorj a solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M.03 nr. 7727, eliberat de Ministerul Industriei şi Resurselor, pentru SC U. SA Târgu Jiu, la 17 iulie 2002 şi obligarea SC U. SA să-i lase în administrare terenul fond forestier, proprietate publică a statului, în suprafaţă de 1,8 ha.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că în certificatul contestat s-a inclus şi suprafaţa de 1,8 ha teren cu vegetaţie forestieră, care a fost scoasă temporar din fondul forestier, beneficiari fiind I.F.L.G.S. Bucureşti, Î.M.R. şi I.P.E.G. Oltenia, teren care, ulterior, a fost transferat la SC U. SA.
Mai arată că s-a constatat, în urma efectuării lucrărilor de reamenajare a fondului forestier, că suprafaţa de 1,8 ha nu a fost scoasă prin documente legale, definitiv, din fondul forestier şi că certificatul este nul, pentru că nu a fost avizat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului.
Pârâţii SC U. SA şi Ministerul Economiei şi Comerţului (fost Ministerul Industriei şi Resurselor) au depus întâmpinări, prin care invocă excepţiile lipsei procedurii prealabile, a tardivităţii şi a inadmisibilităţii, iar pe fond cer să se respingă acţiunea, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 481 din 27 august 2004, a respins acţiunea, reţinând că din actele aflate la dosar, inclusiv din raportul de expertiză întocmit în cauză, rezultă că SC U. SA a deţinut în administrare terenul în litigiu, anterior datei la care întreprinderile de stat au fost transformate în societăţi comerciale, astfel că în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, bunurile existente în patrimoniul său la data transformării în societate comercială, devin proprietatea acesteia.
Reţine şi că certificatul s-a emis cu respectarea legii şi nu a inclus vreun bun care să aparţină altei persoane, pentru a se putea pune în discuţie frauda la lege şi că excepţiile invocate de pârâţi sunt neîntemeiate.
Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei, susţinând că este nelegală şi netemeinică, deoarece din probele administrate nu rezultă că SC U. SA a deţinut în administrare terenul în suprafaţă de 1,8 ha, anterior datei la care întreprinderile de stat s-au transformat în societăţi comerciale, ci că a plătit impozite anterior anului 1990, dar nu e dovadă că aceste impozite s-au achitat şi pentru terenul în discuţie.
Susţine că terenul a fost scos numai temporar din fondul forestier, iar Mina Viezuroiu a fost redeschisă în anul 1980 şi nu rezultă că ea era deţinătoarea terenului, pe care ulterior l-a ocupat ilegal, pentru a construi căi de transport a materialelor rezultate din exploatarea minieră, drum de acces către gurile de mină şi construcţiile existente şi depozite de materiale rezultate din exploatarea minieră.
Intimata SC U. SA a formulat întâmpinare, în care susţine că anterior anului 1990 figura cu teren şi clădiri în administrare în punctul Viezuroiu, că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, drept atestat prin certificatul contestat şi că, chiar recurenta recunoaşte că terenul e ocupat de amenajări ale Minei Viezuroiu, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză întocmit în cauză.
Recursul este nefondat.
Din adresa nr. 1044 din 16 iunie 2004, a Primăriei Schela, către intimată, rezultă că aceasta figura anterior anului 1990, cu terenuri şi clădiri în administrare pe teritoriul comunei Schela, sat Sâmbotin, punct Viezuroiu.
Expertul tehnic-judiciar reţine că terenul în discuţie face parte din fondul forestier naţional, dar este ocupat de Mina Viezuroiu, fără să fie menţionat acest lucru, în planurile amenajistice până în anul 1990.
La dosar există şi un proces-verbal (în copie) încheiat la 10 mai 1999, de conducătorii SC U. SA şi Ocolului Silvic Bumbeşti, din care rezultă că între cele două părţi nu există litigii asupra terenului de 18.400 mp ocupat de SC U. SA, în punctul numit „Incinta Minei Viezuroiu" de pe teritoriul comunei Schela.
Din actele menţionate mai sus rezultă că intimata SC U. SA deţine în administrare şi folosinţă, terenul în suprafaţă de 1,8 ha, anterior anului 1990, teren care anterior a fost în administrarea organelor silvice şi asupra căruia nu existau litigii între cele două unităţi în anul 1999.
Susţinerea recurentei că nu s-a făcut dovada că SC U. SA nu deţinea în administrare, în anul 1990, terenul în discuţie, nu poate fi reţinută, mai ales pentru faptul că Mina Viezuroiu a fost redeschisă în anul 1980, iar pe terenul aflat deasupra acesteia, s-au construit o serie de amenajări necesare activităţii din mină, printre care drum de acces spre mină, căi de transport materiale, depozite de materiale, împrejurare recunoscută chiar de recurentă.
Cum la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, intimata SC U. SA deţinea în administrare acest teren, în temeiul art. 20 din lege a trecut în proprietatea sa, iar în baza dispoziţiilor HG nr. 834/1991 s-a emis legal în favoarea acesteia, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, şi pentru terenul respectiv.
Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 299 şi 312 C. proc. civ., se va respinge recursul, ca nefondat, reţinându-se că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Silvică Târgu Jiu, împotriva sentinţei civile nr. 481 din 27 august 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2006/2005. Contencios. La declinare de... | ICCJ. Decizia nr. 2014/2005. Contencios. Refuz nejustificat... → |
|---|
