ICCJ. Decizia nr. 2364/2005. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2364/2005
Dosar nr. 8621/2004
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 29 iunie 2004, reclamanta SC M. SA Vaslui a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Financiară a municipiului Vaslui, solicitând anularea deciziei nr. 141 din 21 mai 2004, emisă de prima pârâtă şi a notei de constatare nr. 10392 din 22 februarie 2004, întocmită de Serviciul colectarea veniturilor statului din cadrul celei de a doua pârâte, pe motiv de nelegalitate.
Reclamanta, în motivarea acţiunii sale, a arătat că în mod greşit au fost actualizate obligaţiile societăţii către bugetul asigurărilor sociale, recalculându-se majorări şi penalităţi, deşi se afla în procedura de reorganizare judiciară, în baza Legii nr. 64/1995, republicată, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 64/1995, precum şi ale OG nr. 38/2002, care modifică şi completează această lege.
Totodată, reclamanta a arătat că prin planul de reorganizare, aprobat de creditori şi confirmat de judecătorul sindic, prin sentinţa civilă nr. 55 din 16 mai 2000, data scadenţei obligaţiilor agentului economic a fost stabilită, conform unui grafic, până în anul 2005, motiv pentru care pentru aceste creanţe nu pot fi pretinse majorări sau penalităţi în anul 2004.
Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 183 din 9 noiembrie 2004, a admis acţiunea reclamantei şi a dispus anularea notei de constatare nr. 10392 din 22 februarie 2004 şi a deciziei nr. 141 din 21 mai 2004, emise de pârâte.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta se află sub incidenţa Legii nr. 64/1995, privind reorganizarea judiciară şi falimentul, care constituie o procedură specială şi se aplică prioritar faţă de actele normative invocate de autorităţile fiscale pârâte.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Vaslui, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 12 şi art. 13 alin. (1) din OG nr. 61/2002, privind colectarea creanţelor bugetare, cele ale art. 111 alin. (4) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 90 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată.
Totodată, recurenta susţine că în cauză nu au aplicabilitate dispoziţiile OG nr. 38/2002, pentru completarea şi modificarea Legii nr. 64/1995.
De asemenea, recurentele-pârâte susţin că planul de reorganizare a fost infirmat de instanţa de judecată, fiind confirmat un plan de lichidare a unor bunuri din patrimoniul SC M. SA Vaslui, în vederea aplicării prevederilor art. 21 din OUG nr. 40/2002, pentru recuperarea creanţelor bugetare, motiv pentru care societatea nu se află în reorganizare, ci în lichidare pe bază de plan, fază premergătoare falimentului.
Se arată că se anexează încheierea nr. 42/F din 9 martie 2004, care are ca obiect soluţionarea cererii formulate de SC U.I. SA privind lămurirea înţelesului şi aplicării dispoziţiilor sentinţei civile nr. 109 din 23 septembrie 2003, a Tribunalului Vaslui.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este necontestat că prin nota de constatare atacată în cauză s-au stabilit majorări şi penalităţi de întârziere pentru debite restante la 31 decembrie 2001, pentru debite aferente perioadei decembrie 2001 - noiembrie 2002, pentru debite aferente perioadei decembrie 2002 - decembrie 2003, de natura contribuţiei de asigurări sociale, a contribuţiei pentru pensia suplimentară, a contribuţiei de asigurări sociale datorate de angajator, contribuţiei individuale şi a fondului pentru accidente de muncă şi boli profesionale, majorări şi penalităţi calculate pentru perioada 24 aprilie 2003 - 20 februarie 2004.
Deşi recurentele-pârâte nu au anexat hotărârile judecătoreşti, astfel cum susţin în motivele de recurs, Curtea constată că acestea se regăsesc la dosarul de fond şi atestă faptul că planul este pentru lichidarea numai a unor bunuri din patrimoniul debitorului, conducerea curentă a activităţii debitorului fiind exercitată de conducerea tehnică desemnată şi menţinută în funcţiune de către instanţă.
În plus, şi certificatul emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vaslui atestă faptul că societatea se află în reorganizare judiciară.
În aceste condiţii se constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 64/1995, în cauză aceasta fiind legea specială.
Chiar dacă OG nr. 38/2002 a intrat în vigoare ulterior, aceasta, de fapt, confirmă voinţa legiuitorului exprimată prin art. 37 din Legea nr. 64/1995, fiind motivul pentru care instanţa de fond a arătat explicit că aceiaşi teză se „precizează apoi şi în OG nr. 38/2002".
De altfel, şi în ipoteza extremă în care societatea s-ar fi aflat în stare de faliment, prin textul art. 37 din Legea nr. 64/1995, este stopată curgerea de drept a dobânzilor şi a oricăror cheltuieli care ar putea majora creanţa debitului (majorări de întârziere sau penalităţi). Prin dispoziţia art. 35 şi 37 din Legea nr. 64/1995, s-a urmărit menţinerea patrimoniului societăţii aflate în faliment, în starea în care exista la data deschiderii procedurii falimentului. Împrejurarea că parte din majorările de întârziere privesc creanţe născute anterior falimentului nu prezintă relevanţă, în raport cu dispoziţiile art. 35 şi 37 mai sus invocate, care nu fac nici o diferenţiere între creanţe, în funcţie de momentul când acestea s-au născut (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), creându-se, astfel, un regim echitabil faţă de toţi creditorii societăţii. Aceleaşi dispoziţii se regăsesc în prezent în vigoare în art. 111 alin. (4) C. proCod Fiscal şi art. 117 alin. (4) teza ultimă din HG nr. 1050/2004.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, amplu şi corect motivată, iar criticile formulate acesteia, nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Vaslui, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 183 din 9 noiembrie 2004, a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2359/2005. Contencios. Conflict negativ de... | ICCJ. Decizia nr. 2372/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
