ICCJ. Decizia nr. 2567/2005. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2567/2005
Dosar nr. 8490/2004
Şedinţa publică din 15 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1862 din 28 septembrie 2004, a respins, ca nefondate, capetele de cerere din acţiunea reclamantei A.B.N. SA, formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din municipiul Bucureşti şi sectorul agricol Ilfov, prin care s-a solicitat anularea în totalitate a deciziei nr. 301 din 8 septembrie 2003, emisă de Ministerul Finanţelor Publice şi parţial a procesului-verbal de control încheiat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi înregistrat la societatea reclamantă sub nr. 01 din 28 iulie 2003.
Reclamanta solicitase instanţei să constate că nu datorează suma de 4.790.713.829 lei, reprezentând impozit pe profit calculat de echipa de control, din cauza neacceptării deductibilităţii fiscale a cheltuielilor cu provizioanele de risc de credit, nici suma de 48.146.888.675 lei calculată la data de 30 iunie 2003, cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse, ca inadmisibile, capetele de cerere ale acţiunii reclamantei prin care, pe de o parte, s-a solicitat să se constate că la data de 31 decembrie 2002, societatea reclamantă efectuase plăţi suplimentare către bugetul de stat, în sumă de 9.199.138.000 lei, reprezentând impozit pe profit aferent perioadei 1998 - 2002, iar pe de alta, să-i fie restituite această din urmă sumă, plus sumele reţinute ca datorate prin actele de control, în total 62.136.740.504 lei, sau să fie compensate cu obligaţii fiscale viitoare, la valoarea actualizată a acestor sume la momentul restituirii, respectiv al compensării.
În legătură cu acest din urmă aspect, instanţa de fond respingând capetele de cerere din acţiunea reclamantei, ca inadmisibile, a reţinut că obiectul contestaţiei formulate de reclamantă, în baza OUG nr. 13/2001, împotriva procesului-verbal de control al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, l-a constituit numai suma totală de 52.937.603.000 lei (impozit pe profit suplimentar în cuantum de 4.790.714.000 lei, plus penalităţi de întârziere aferente, în sumă de 48.146.889.000 lei).
Chiar dacă în cuprinsul respectivei contestaţii s-a făcut o referire şi la suma achitată suplimentar la bugetul statului, întrucât reclamanta nu a formulat o cerere anterioară de restituire, ea are deschisă calea unei acţiuni separate, prevederile OUG nr. 13/2001 fiind interpretate în sensul că nu pot face obiectul contestaţiei în cadrul acestei proceduri, decât constatările sau măsurile dispuse de organele de control sau impunere, în speţă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
În ceea ce priveşte celelalte capete de acţiune respinse ca neîntemeiate, instanţa, pentru a hotărî astfel, a reţinut în esenţă că organele de control au aplicat în mod corect prevederile art. 5 din HG nr. 335/1995, modificată, neacceptând deductibilitatea fiscală a provizioanelor specifice de risc, constituite peste limitele legale, respectiv cu o valoare mai mare decât cea permisă prin normele specifice bancare.
Instanţa de fond a apreciat că invocarea politicii de prudenţialitate bancară este nerelevantă în contextul în care s-a stabilit încălcarea prevederilor art. 5 din HG nr. 335/1995, de către autoritatea în domeniu, care este Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi, totodată, a înlăturat concluziile expertului ce a efectuat expertiza contabilă în cauză, motivat de faptul că acesta şi-a exprimat doar un punct de vedere asupra modalităţii de acordare a creditelor şi faţă de clienţii cărora societatea reclamantă le-a acordat credite bancare fără garanţii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, reclamanta A.B.N. SA, criticând-o conform art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., pentru că a fost pronunţată cu încălcarea şi greşita aplicare a prevederilor legale privitoare la deductibilitatea provizioanelor de risc, pentru că instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi încuviinţate şi administrate şi pentru că s-au reţinut în considerentele hotărârii atacate, motive contradictorii.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare în cauză a prevederilor legale incidente, şi deşi, în mod corect a reţinut în motivare că aprecierile asupra manualului de instrucţiuni elaborat de reclamantă depăşeşte competenţele autorităţii fiscale, a apreciat în cele din urmă că provizioanele constituite nu au fost corect calculate şi, deci, nu sunt deductibile fiscal. Greşit s-a reţinut, în opinia recurentei, că invocarea politicii de prudenţialitate bancară este nerelevantă, întrucât organul de control a verificat aplicabilitatea dispoziţiilor HG nr. 335/1995, câtă vreme potrivit prevederilor legale incidente, principiul prudenţialităţii bancare primează în conflict cu principiul fiscal, iar reprezentanţii organelor de control şi-au depăşit atribuţiile, nelimitându-se doar la analiza deductibilităţii provizioanelor specifice de risc de credit, făcând aprecieri şi cu privire la modul de calcul şi constituirea provizioanelor, ceea ce este, însă, atributul şi intră în competenţa Băncii Naţionale a României, ca singură autoritate cu atribuţii de supraveghere prudenţială în materie bancară.
Recurenta a mai arătat că, deşi în cauză a fost administrată proba cu expertiza contabilă, la iniţiativa instanţei de judecată, în cele din urmă, la pronunţarea hotărârii, concluziile expertului nu au mai fost avute în vedere, instanţa omiţând să se pronunţe efectiv asupra acestora, făcând doar scurte referiri în sensul înlăturării lor. Expertul contabil desemnat, în cuprinsul raportului întocmit, a tras concluzii esenţiale, confirmând susţinerile reclamantei-recurente, concluzii care, însă, nu au fost cu nici un argument combătute şi nici valorificate de către instanţa de fond, atunci când a soluţionat cauza.
În plus şi alte probe depuse la dosar, apreciate de recurentă ca fiind utile şi concludente, cum ar fi adresele Asociaţiei R.B. nr. 52/2003 şi cea a Ministerului Finanţelor Publice nr. 91009 din 10 octombrie 2003, din care rezultă că şi la nivelul ministerului există o îndoială cu privire la măsurile dispuse de organele fiscale în legătură cu analizarea determinării provizioanelor de risc, au rămas neanalizate de instanţa de fond.
În fine, cu referire la capetele de acţiune respinse ca inadmisibile, recurenta a arătat că, deşi cererea de restituire a sumelor indicate, evidenţiate ca atare şi de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, nu reprezintă într-adevăr o acţiune în contencios administrativ, ea trebuie considerată admisibilă, fiind rezultatul firesc al admiterii celorlalte capete de cerere.
Înalta Curte, examinând cauza de faţă, în raport cu criticile recurentei, prin prisma prevederilor legale incidente, dar şi a probelor administrate, reţine că recursul formulat este fondat în limitele şi pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.
În conformitate cu prevederile HG nr. 335/1995 privind regimul constituirii, utilizării şi deductibilităţii fiscale a provizioanelor agenţilor economici şi societăţilor bancare, astfel cum a fost modificată prin HG nr. 544/1999, societăţile bancare pot constitui provizioane specifice de risc, potrivit Normelor Băncii Naţionale a României privind clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de risc, în limite şi pentru categorii de credite, expres indicate în art. 2 al acestui act normativ.
Art. 5 al aceleiaşi HG nr. 335/1995, prevede că nu pot beneficia de deductibilitate fiscală, provizioanele constituite peste limitele prevăzute la art. 1 şi 2, precum şi cele constituite în alte moduri, decât cele prevăzute în această hotărâre.
Normele Băncii Naţionale a României nr. 3/1994, la care fac trimitere prevederile HG nr. 335/1995, prevăd, printre altele, la pct. 5, că la determinarea provizioanelor, expunerea brută a debitorului poate fi micşorată doar cu valoarea angajamentelor apărute din garanţii, depozite gajate sau colaterale, acceptate de conducerea băncii.
Două concluzii, cu valoare de principiu, decurg din cuprinsul acestor prevederi legale ce conturează regimul provizioanelor specifice de risc, şi anume: a) aceste provizioane sunt deductibile fiscal, cu condiţia de-a fi fost constituite în limitele şi modalitatea prevăzută de lege, şi b) provizioanele se constituie potrivit Normelor Băncii Naţionale a României privind clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de risc.
În cauza de faţă, organele de control au apreciat că reclamanta-recurentă, la determinarea impozitului pe profit pentru anii 1999 şi 2000, a luat în considerare un nivel deductibil al cheltuielilor cu provizioanele specifice de risc mai mare decât cel prevăzut de HG nr. 335/1995, modificată şi republicată, opinie însuşită şi de către instanţa de fond, prin respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii reclamantei-recurente.
Înalta Curte reţine, însă, că în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este autoritatea cu deplină competenţă în ceea ce priveşte constituirea, utilizarea şi deductibilitatea fiscală a provizioanelor de risc, conform HG nr. 335/1995, iar politica de prudenţialitate bancare este nerelevantă în acest sens.
Înalta Curte apreciază că sensul şi logica prevederilor legale cu incidenţă în cauză conduc la concluzia că Normele Băncii Naţionale a României reglementează modalitatea de constituire a provizioanelor de risc, astfel că nu pot fi înlăturate şi nici ignorate, în vreme ce organele de control fiscal sunt competente a se pronunţa numai cu privire la deductibilitatea acestora, potrivit HG nr. 335/1995.
Înalta Curte reţine că este întemeiată şi critica recurentei vizând înlăturarea nemotivată de către instanţa de fond, a concluziilor expertului contabil desemnat a efectua raportul de expertiză.
Independent de faptul că raportul de expertiză confirmă în tot susţinerile reclamantei-recurente, trebuie subliniat faptul că lucrarea întocmită prezintă în mod argumentat şi amplu documentat din punct de vedere legal, toată activitatea de creditare a reclamantei din perioada supusă controlului, prin prisma prevederilor obligatorii cuprinse în Normele nr. 3/1994 ale Băncii Naţionale a României Concluzia expertului, în sensul că reclamanta-recurentă a respectat întrutotul prevederile imperative ale acestor norme în ceea ce priveşte constituirea provizioanelor de risc, astfel că toate aceste provizioane au fost corect stabilite de bancă şi prin urmare sunt deductibile în integralitatea lor, este nu numai pe deplin convingătoare, dar şi susţinută de prevederile legale pe care le-a interpretat, analizat şi aplicat.
Pentru cele arătate, apreciind că recursul recurentei-reclamante pe aspectele menţionate este fondat, întrucât reclamanta-recurentă a dovedit constituirea provizioanelor potrivit Normelor Băncii Naţionale a României, deci în limitele şi modalitatea prevăzută de lege, ceea ce atrage deductibitilitatea fiscală a acestora în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite şi va casa parţial hotărârea instanţei de fond.
Pe baza probelor administrate şi în acord cu concluziile raportului de expertiză contabilă, acţiunea reclamantei urmează a fi admisă numai în parte, respectiv numai în ceea ce priveşte sumele reţinute ca datorate de reclamanta-recurentă, prin Decizia nr. 301 din 8 septembrie 2003 a Ministerului Finanţelor Publice şi parţial, prin procesul-verbal de control din 28 iulie 2003.
Dispunând anularea acestor acte de control, Înalta Curte va constata că reclamanta-recurentă nu datorează sumele de 4.790.713.829 lei, impozit pe profit şi respectiv, 41.146.888.675 lei cu titlu de dobânzi (majorări de întârziere şi penalităţi, obligând intimatele-pârâte la restituirea acestora către reclamanta-recurentă, care a înţeles să le achite integral, până la momentul introducerii acţiunii în justiţie.
Nu va fi, însă, primită critica recurentei-reclamante în ceea ce priveşte respingerea, ca inadmisibilă, a cererilor din acţiunea principală vizând constatarea efectuării unor plăţi suplimentare la bugetul de stat în sumă de 9.199.138.000 lei şi restituirea sau după caz, compensarea acesteia cu obligaţii fiscale viitoare, la valoarea actualizată.
Pentru considerentele prezentate în cuprinsul prezentei decizii, pe acest aspect, în mod corect a reţinut instanţa de fond, că privitor la aceste solicitări, reclamanta are deschisă calea unei acţiuni separate. De altfel şi recurenta-reclamantă a admis că aceste cereri nu reprezintă şi nu se încadrează în categoria acţiunilor de contencios administrativ. Astfel, Înalta Curte va menţine respingerea, ca inadmisibilă, pe calea acţiunii de faţă, a capetelor de cerere nr. 4 şi 5, astfel cum au fost ele inserate în acţiunea reclamantei-recurente.
Văzând şi prevederile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.B.N. SA împotriva sentinţei civile nr. 1862 din 28 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi în fond, admite în parte acţiunea reclamantei.
Anulează Decizia nr. 801 din 8 septembrie 2003 şi în parte procesul-verbal de control din 28 iulie 2003. Constată că reclamanta nu datorează sumele de 4.790.713.829 lei, reprezentând impozit pe profit şi nici suma de 41.146.888.675 lei, cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi şi în consecinţă, obligă intimatele-pârâte la restituirea sumelor menţionate către recurenta-reclamantă.
Menţine dispoziţiile referitoare la respingerea, ca inadmisibile, a capetelor de cerere nr. 4 şi 5 din acţiunea recurentei-reclamante.
Obligă intimatele-pârâte la 79.982.875 lei cheltuieli de judecată în recurs către recurenta-reclamantă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2557/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2576/2005. Contencios. Pretenţii. Recurs → |
|---|
