ICCJ. Decizia nr. 2640/2005. Contencios. Anulare parţială certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2640/2005
Dosar nr. 3580/2004
Şedinţa publică din 19 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 august 2002, reclamanta D.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, G.E. SA Bacău, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, A.D.S. Bucureşti, SC T. SA Gura Vadului, SC V.P. SA Mizil, Comisia locală de aplicare a legii fondului funciar Gura Vadului şi Comisia judeţeană de aplicare a legii fondului funciar Prahova, să se constate lipsa de titlu a preluării de către stat, a imobilului situat în Mizil, compus din casă, anexe gospodăreşti şi teren în suprafaţă de 3597 mp, nulitatea absolută a înstrăinării acestui imobil şi obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Judecătoria Mizil, prin sentinţa civilă nr. 1425 din 25 octombrie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Prahova, în temeiul art. 159 pct. 2 C. proc. civ. şi art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Prahova, sub nr. 688/F/2003, iar la data de 11 februarie 2003, reclamanta şi-a precizat şi completat acţiunea, în sensul că solicită să se constate nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M.07 nr. 2418 din 25 ianuarie 2000, cu privire imobilul în litigiu.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul, pe care se află amplasate casa de locuit şi anexele gospodăreşti, a fost proprietatea tatălui său, fiind preluat de stat în baza H.C.M. nr. 308/1953.
Terenul în cauză a fost atribuit SC T. SA şi ulterior, urmare a divizării acesteia, SC V.P. SA, pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1712 din 15 mai 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, reţinând că cererile privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, au caracterul unor acte administrative, astfel că, potrivit prevederilor Legii nr. 29/1990, competenţa de soluţionare a unor astfel de cereri în primă instanţă revine curţilor de apel.
Astfel învestită, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, cererea referitoare la constatarea nulităţii parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, seria M.07 nr. 2418 din 25 ianuarie 2000, emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi a restituit cauza, la Tribunalul Prahova, în vederea soluţionării celorlalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ legal, deoarece reclamanta nu a făcut dovada încălcării dreptului său de proprietate la data eliberării acestuia, astfel că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta D.R., susţinând în esenţă, că soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât imobilul a fost numai în posesia şi administrarea instituţiilor statului, astfel că nu se putea transmite dreptul de proprietate asupra acestuia.
În consecinţă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, seria M.07 nr. 2418, este ilegal, deoarece la emiterea acestuia nu s-a ţinut seama că nu există un act doveditor al intrării imobilului în patrimoniul SC T. SA.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 29/1990, înainte de a cere tribunalului, anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2) C. proc. civ., autorităţii emitente care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta.
În speţă, soluţia de respingere a acţiunii este corectă, numai că prima instanţă nu ar fi trebuit să cerceteze fondul cauzei, atât timp, cât reclamanta nu a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de textul citat.
De altfel, reclamanta a fost confruntată pe parcursul judecării cauzei, cu acest incident invocat de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, prin întâmpinare, aceasta recunoscând că nu a urmat procedura administrativă, întrucât nu ar mai fi fost posibilă în conjunctura în care a aflat de respectivul act.
În această situaţie, prezentele considerente sunt menite să le suplinească pe cele ale sentinţei.
Deoarece se reţine că acţiunea nu putea fi primită pentru considerentul arătat, nu este cazul să se mai procedeze la analiza motivelor de recurs care vizează în exclusivitate fondul cauzei.
Faţă de cele ce preced, recursul este nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.R. împotriva sentinţei nr. 18 din 16 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 264/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2641/2005. Contencios → |
|---|
