ICCJ. Decizia nr. 2669/2005. Contencios. Anulare înştiinţare D.G.F.P.M.B. şi sdresă M.F.P. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2669/2005
Dosar nr. 6885/2004
Şedinţa publică din 5 aprilie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 20 octombrie 2003, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând anularea înştiinţării nr. 52075 din 6 mai 2003, emisă de primul pârât şi a adresei nr. 3587 din 19 septembrie 2003, emisă de cel de al doilea pârât, menţinerea valabilităţii Convenţiei nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, încheiată de reclamantă cu Ministerul Finanţelor, în temeiul OUG nr. 40/2002, care a stabilit scutirea sa de la plata majorărilor de întârziere în sumă de 58.301.955.498 lei şi a penalităţilor de întârziere în sumă de 1.002.694.807 lei, obligarea pârâtelor să-i recunoască dreptul subiectiv de a beneficia de înlesnirile bugetare prevăzute de ordonanţă, obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale de 47.230.498.667 lei cu titlu de daune interese pentru prejudiciul suferit ca urmare a anulării nelegale a convenţiei.
În motivarea cererii se arată că reclamanta a formulat cererea de acordare a înlesnirilor la plată şi a depus în termenul legal dosarul cu documentele justificative prevăzute de lege, cererea sa fiind înregistrată la Administraţia Financiară a sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 361.065 din 1 august 2002.
Reclamanta susţine că a îndeplinit criteriile de performanţă economico-financiară şi de disciplină fiscală prevăzute de OUG nr. 40/2002, obţinând un punctaj de 95 de puncte şi că motivele invocate de pârâte pentru anularea convenţiei, sunt neîntemeiate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 529 din 17 martie 2004, a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat adresa nr. 3587 din 19 septembrie 2003, a obligat Ministerul Finanţelor să-i recunoască reclamantei, dreptul de a beneficia de înlesnirile bugetare prevăzute de OUG nr. 40/2002, privind scutirea de la plata majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere stabilite.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti şi judeţul Ilfov.
În recursul său, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală susţine, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1048/2002, că organul competent să încheie convenţia cu SC P. SA, este Ministerul Finanţelor Publice, şi nu Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, faţă de obligaţiile bugetare restante de 59.304.650.265 lei.
Măsura retractării facilităţilor a fost luată în virtutea principiului revocabilităţii actelor administrative, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Cu privire la convenţie se arată că aceasta reprezintă o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă, de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, natura juridică a convenţiei fiind de act administrativ de autoritate, şi nu o convenţie civilă.
Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în recursul său, susţine că, în condiţiile în care actul de retractare a convenţiei a fost menţinut de instanţă, atât pe considerente de legalitate, cât şi de oportunitate, fiind acceptată, astfel, ideea că această convenţie nu a produs niciodată efecte, soluţia de recunoaştere a dreptului reclamantei de a beneficia de scutirea acordată iniţial, este total contradictorie.
Se mai arată că la momentul încheierii Convenţiei nr. 344 din 5 decembrie 2003, Ministerul Finanţelor Publice nu putea să-i acorde reclamantei, scutirea de 58.301.955.458 lei dobânzi, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere în sumă de 1.002.694.807 lei, întrucât ulterior revocării convenţiei încheiate cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi până la încheierea noii convenţii, a intervenit stingerea unor obligaţii accesorii la bugetul de stat, care iniţial, prin Convenţia nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, făcuseră obiectul scutirii.
În final, se menţionează că măsura instanţei este contrară dispoziţiilor OUG nr. 40/2002 şi ale Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 580/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din OUG nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, la cererea temeinic justificată a debitorilor, creditorii bugetari vor acorda pentru impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare restante la 31 decembrie 2001, inclusiv majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente acestora, calculate şi datorate până la data intrării în vigoare a ordonanţei, eşalonări, amânări şi scutiri sau reduceri de impozite şi taxe.
În conformitate cu art. 7 al ordonanţei, analiza oportunităţii acordării înlesnirilor la plata obligaţiilor bugetare restante se face pe baza criteriilor de performanţă economico-financiară şi de disciplină fiscală a contribuabililor.
Art. 14 precizează că debitorii care obţin peste 63 de puncte şi cu toate obligaţiile bugetare achitate, inclusiv cele aferente anului curent la data depunerii cererilor vor beneficia de scutirea de plată a majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere aferente obligaţiilor datorate până la data de 31 decembrie 2001.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a apreciat că reclamanta a făcut dovada că a îndeplinit criteriile de performanţă economico-financiară, obţinând un punctaj de 95 de puncte, stabilit şi confirmat atât de Administraţia Financiară a sectorului 2 Bucureşti, cât şi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, care a analizat şi avizat favorabil cererea acesteia.
Dovada incontestabilă a condiţiilor pentru acordarea înlesnirilor este faptul că Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti a încheiat cu intimata-reclamantă, Convenţia nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 580 din 7 mai 2002, pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura şi competenţele de acordare a înlesnirilor la plata obligaţiilor restante la bugetul de stat.
Instanţa a reţinut în mod corect că în baza dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b), coroborate cu dispoziţiile art. 4 pct. 10 din Norme, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti avea obligaţia să verifice, să analizeze şi să avizeze documentaţia depusă de reclamantă la organul fiscal teritorial şi s-o înainteze Ministerului Finanţelor, spre competentă soluţionare, în termen de 5 zile lucrătoare, conform art. 5 alin. (1) lit. c) din Norme.
Încălcând aceste dispoziţii legale, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, după circa 5 luni de la încheierea Convenţiei nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, prin adresa nr. 52075 din 6 mai 2003, a anulat convenţia.
Prin Convenţia nr. 344 din 5 decembrie 2003, dintre Ministerul Finanţelor şi SC P. SA, s-a aprobat eşalonarea la plată pe cel mult 47 de luni, cu cel mult 6 luni perioadă de graţie cuprinsă în perioada de eşalonare a obligaţiilor restante în valoare totală de 18.717.831.892 lei, scutirea la plată a dobânzii în sumă totală de 44.254.331.417 lei şi a penalităţilor de întârziere în sumă de 991.234.598 lei.
Referitor la legalitatea anulării convenţiei, se constată următoarele:
Dispoziţiile art. 4 pct. 16 din Ordinul nr. 580 din 7 mai 2002 stipulează că înlesniri la plată se acordă de organele competente prevăzute la art. 2, prin încheierea cu debitorii a unor convenţii de plată.
Convenţiile încheiate, însă, de reclamantă, cu cele două pârâte, reprezintă acte administrative de autoritate, chiar dacă au fost denumite impropriu convenţii, ele determinând naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, ele putând fi revocate sau anulate.
Anularea convenţiei nu poate fi dispusă, însă, de organul emitent, ci de organul administrativ ierarhic superior, în baza raportului de subordonare administrativă sau de instanţa de judecată, în conformitate cu prevederile art. 21 şi 52 din Constituţia României.
În speţă, art. 23 din Norme derogă de la această regulă, statuând că anularea convenţiei se face de organul fiscal competent care a aprobat înlesnirea la plată. Prin urmare, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti nefiind competentă să încheie convenţia, nu este competentă nici să o anuleze. Susţinerea recurentelor-pârâte potrivit căreia convenţia nu a fost anulată, ci revocată, nu poate fi reţinută.
Ilegalitatea anulării convenţiei încheiate în anul 2002, constă în aplicarea eronată a art. 23 din Norme, în cauză nefiind întrunite condiţiile limitative prevăzute de acest text, potrivit căruia: „În situaţia în care ulterior încheierii convenţiei se constată că sumele şi celelalte informaţii care au stat la baza analizării cererii de acordare a înlesnirilor la plată, au fost eronate şi au implicaţii majore în conţinutul convenţiei încheiate, pe baza documentelor care atestă această situaţie, organul fiscal competent care a aprobat înlesnirea la plată, anulează convenţia".
În cauză, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti nu a arătat care este situaţia eronată prezentată de intimata-reclamantă şi nu a solicitat completarea documentaţiei pentru clarificarea situaţiei eronate.
Prin încheierea Convenţiei nr. 344/2003 între SC P. SA şi Ministerul Finanţelor, au fost scutite la plată sume mai mici decât cele care au făcut obiectul convenţiei anulate, respectiv dobânzi în sumă totală de 44.254.331.417 şi penalităţi de întârziere în sumă de 991.234.598 lei şi a fost eşalonată la plată diferenţa de debit de 18.717.831.892 lei, care nu exista în prima convenţie.
Pornind de la principiul respectării drepturilor câştigate, a doua convenţie care a fost emisă de organul competent, respectiv Ministerul Finanţelor, trebuie să respecte acest principiu şi să recunoască dreptul subiectiv al intimatei reclamante pentru sumele iniţial acordate prin prima convenţie.
În cazul în speţă restituirea sumelor de la bugetul de stat este posibilă şi legală, întrucât dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Ordinul nr. 580/2002 nu sunt aplicabile.
Textul acesta de lege se referă la imposibilitatea restituirii dobânzilor şi penalităţilor plătite între data depunerii cererii de acordare a înlesnirilor şi data semnării convenţiei şi care sunt cuprinse în obiectul convenţiei. Ori în situaţia dată, sumele care ar trebui restituite, nu fac obiectul Convenţiei nr. 344/2003.
Temeiul juridic al anulării celei de a doua convenţii îl constituie art. 9 alin. (1) din Norme, care prevede că: „Nerespectarea convenţiilor încheiate, respectiv a termenelor de plată şi a condiţiilor în care s-au acordat înlesnirile la plată, atrage anularea acestora".
Instanţa a reţinut în mod corect cauza care a condus la anularea convenţiei - necompetenţa materială a organului emitent, ca fiind culpa exclusivă a organelor fiscale.
Hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică, recursurile declarate de pârâte se vor respinge ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti şi judeţul Ilfov împotriva sentinţei civile nr. 529 din 17 martie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2628/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2673/2005. Contencios. - suspendare decizie... → |
|---|
