ICCJ. Decizia nr. 2688/2005. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2688/2005
Dosar nr. 6195/2004
Şedinţa publică din 20 aprilie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 septembrie 2003, la Curtea de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ, sub nr. 4516, reclamantul M.I. a chemat în judecată pe pârâţii SC E. SA Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Comerţului, pentru a se constata nulitatea absolută şi parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, seria M.03 nr. 1393 din 21 septembrie 1994, cu privire la suprafaţa de 1800 mp, situată pe raza comunei Dragoslavele, în punctul V.F., judeţul Argeş.
În motivarea acţiunii s-a precizat de către reclamant, că este proprietarul terenului în suprafaţă de 1800 mp, dobândit pe baza unui act sub semnătură privată de la numiţii F.I.G. şi F.F., F.G. şi F.M., vânzare constatată şi prin sentinţă judecătorească şi cu toate acestea, a fost inclus nelegal în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pârâtei.
S-a mai arătat că terenul nu a fost niciodată expropriat, nu s-a aflat în patrimoniul pârâtei şi nu a fost folosit ca obiect de activitate, creându-se o confuzie gravă între un teren recuperat din albia majoră a râului Dâmboviţa şi cel din litigiu.
Pârâta, prin întâmpinare a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, cu motivarea că a fost depăşit termenul de un an pentru formularea acţiunii, care începe să curgă din momentul la care reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa acestuia, actul fiind transcris.
De asemenea, a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în sensul că nu s-a făcut dovada existenţei unui drept propriu care a fost încălcat prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Curtea de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 46, pronunţată la 25 martie 2004, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută, parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, seria M.03 nr. 1393 din 26 septembrie 1994, cu privire la suprafaţa de 1834 mp, situată pe raza comunei Rucăr, în punctul V.F., evidenţiate în schiţa raportului de expertiză întocmită de expertul I.I., ce face parte integrantă din prezenta sentinţă, cu următoarele vecinătăţi: la Nord - P.N.I.; la Est - drum acces (trasat pe marginea râului Dâmboviţa); la Sud - P.S. şi la Vest - P.I.N.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că terenul în litigiu are suprafaţa de 1834 mp, este situat pe raza comunei Rucăr, în punctul V.F. şi a aparţinut numitului F.G., care a fost împroprietărit ca veteran de război şi pe care l-a înstrăinat, prin act sub semnătură privată.
De asemenea, tot ca situaţie de fapt, instanţa a constatat că pentru acest teren, Judecătoria Câmpulung a pronunţat sentinţa civilă nr. 992 din 22 mai 2003, care a ţinut loc de act de vânzare-cumpărare.
Referitor la actul atacat, instanţa a precizat, reţinând în act sens şi concluziile raportului de expertiză efectuată în cauză, că pârâta nu beneficia pentru terenul din litigiu, de acte de administrare în nume propriu, iar la data apariţiei Legii nr. 15/1990, terenul nu se afla în patrimoniul acestuia, fiind inclus abuziv în certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Documentaţia pe baza căreia s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu a conţinut situaţia juridică privind terenurile aflate în patrimoniul societăţii, iar din adresa nr. 760 din 6 februarie 2004, emisă de Primăria comunei Rucăr, s-a menţionat că terenul în litigiu, situat în punctul V.F., a fost folosit de fostul A.C.H., în urma amenajării albiei râului Dâmboviţa, în anul 1987, urmând ca la finalizarea lucrărilor să fie restituit foştilor proprietari.
Referitor la excepţia de tardivitate, pe care instanţa a respins-o prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2004, s-a motivat că, de vreme ce pârâta nu a dovedit că a comunicat reclamantului, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu se poate pretinde că acţiunea a fost promovată cu depăşirea termenului de 1 an de la data emiterii actului, chiar dacă reclamantul a semnat actul de vecinătate, acesta neavând cum să cunoască la ce dată se va emite actul.
Iar în legătură cu excepţia de nulitate a raportului de expertiză invocată de pârâtă, s-a reţinut că aceasta este nefondată, neexistând motive de nulitate, deoarece adresele de înştiinţare au fost încheiate corect.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, pârâta SC E. SA Bucureşti, invocând în conformitate cu art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ., nelegalitatea.
În motivarea recursului s-a susţinut că acţiunea este tardivă în condiţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, modificată şi că greşit s-a reţinut că Ministerul Industriilor avea obligaţia legală să-i comunice reclamantului, certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Tot în acest sens, s-a arătat că actul a fost transcris în Registrul de Transcripţiuni Imobiliare al Judecătoriei Câmpulung, sub nr. 5142 din 28 septembrie 1995 şi înscris în C.F. a Judecătoriei Câmpulung, sub nr. 47 al localităţii Rucăr, cu nr. cadastral 71 din 7 decembrie 1999, situaţie în care actul conferă opozabilitate faţă de eventualii titulari ai unor drepturi cu acelaşi obiect.
O altă critică s-a referit la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat. S-a susţinut că reclamantul nu putea fi proprietarul terenului prevăzut în sentinţa civilă nr. 992 din 22 mai 2003, a Judecătoriei Câmpulung, întrucât la data încheierii înscrisului sub semnătură privată, acesta era minor, iar sentinţa se referă la tatăl său; ori la data când a introdus acţiunea în contencios, îl înstrăinase numitului P.N.I., prin actul autentic nr. 1484/2003.
S-a mai susţinut de către recurentă, că şi excepţia privind nulitatea raportului de expertiză tehnică judiciară invocată în temeiul art. 208 alin. (1), coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a fost greşit soluţionată, rezultând că expertul a convocat la expertiză SC E.M., în loc de E.
În ce priveşte fondul cauzei, recurenta a susţinut că schiţa cadastrală aflată la dosar probează poziţia terenului ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate în suprafaţă de 4811,57 mp, teren neproductiv situat în albia majoră a râului Dâmboviţa.
Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs, şi Ministerul Economiei şi Comerţului, invocând nelegalitatea, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, s-a susţinut că, deşi a fost citat ca parte în proces, apărarea sa nu a fost analizată, că acţiunea este tardiv formulată, cu depăşirea cu mult a termenului de 1 an prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990.
De asemenea, s-au mai formulat critici în legătură cu lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi necomunicarea raportului de expertiză tehnică.
Recursurile sunt fondate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând actele dosarului, în raport cu criticile formulate, urmează să constate că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Piteşti este nelegală şi netemeinică.
Referitor la excepţia de tardivitate a acţiunii, rezultă că instanţa de fond a făcut o analiză greşită, reţinând că recurenta-pârâtă nu a făcut dovezi în legătură cu comunicarea actului către reclamantul-intimat.
O atare motivare nu are nici un temei legal, întrucât Ministerul Industriilor nu avea obligaţia legală să comunice actul, reclamantului-intimat.
Rezultă, însă, că acesta a fost transcris în C.F., că o atare operaţiune conferă actului, opozabilitatea faţă de eventualii titulari ai unor drepturi cu acelaşi obiect, astfel că data adusă la cunoştinţă ca urmare a publicităţii imobiliare, a fost 7 decembrie 1999.
Reclamantul-intimat a promovat acţiunea în anularea actului administrativ, la 10 septembrie 2003, cu depăşirea terenului de 1 an prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii.
Mai mult, rezultă că în momentul în care s-a procedat la delimitarea suprafeţei de teren aflată în patrimoniul sucursalei E.H. Vâlcea, ocazie în care Primăria comunei Rucăr a încheiat procesul-verbal din 4 august 1994, acesta a fost semnat şi de vecinii existenţi la data respectivă, inclusiv reclamantul din cauza de faţă.
Instanţa a analizat greşit acest moment, dându-i o altă interpretare, deşi la acea dată reclamantul nu a făcut nici o opoziţie că proprietatea sa s-ar identifica cu o parte din amplasamentul terenului recurentei.
Şi critica referitoare la lipsa calităţii procesuale active este întemeiată, rezultând că terenul pretins nu se mai află în patrimoniul intimatului, acesta fiind înstrăinat cu act autentic încheiat la 7 mai 2003, de Biroul notar Public T.F. din Câmpulung, sub nr. 1484/2003, astfel că la momentul introducerii acţiunii nu mai putea face dovada vătămării unui drept subiectiv.
Chiar dacă intimatul-reclamant ar fi justificat un interes, prevalează aspectul procedural legat de tardivitatea acţiunii, de imposibilitatea juridică de a exercita acest drept.
Temeinicia acestei critici, ce reprezintă o excepţie dirimantă, face inutilă analizarea criticilor de fond referitoare la încălcarea unor reguli de procedură, cu ocazia administrării expertizei în cauză, astfel că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează ca, admiţând cele două recursuri, să caseze sentinţa atacată şi în fond, să respingă acţiunea, ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de SC E. SA Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Comerţului împotriva sentinţei civile nr. 46/F/C din 25 martie 2004, a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea, ca tardiv formulată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2677/2005. Contencios. La încheiere... | ICCJ. Decizia nr. 2689/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
