ICCJ. Decizia nr. 2723/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2723/2005
Dosar nr. 8218/2004
Şedinţa publică din 21 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, sub nr. 1529 din 9 iunie 2004, reclamanta H.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, anularea hotărârii nr. 12019/11622 din 26 aprilie 2004, emisă de pârâtă şi să fie obligată aceasta să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă şi carnetul de muncă al tatălui său, H.V., precum şi declaraţia notarială a doi martori, arătând că, deşi este născută în anul 1932, în localitatea Iţcani, Suceava, în perioada 1933 - 1940 a locuit împreună cu părinţii săi, în Tighina, U.R.S.S., de unde, în cursul lunii iunie 1940, s-a refugiat în România.
Pârâta, prin întâmpinare, a cerut respingerea contestaţiei, arătând că reclamanta nu a făcut dovada refugiului şi a persecuţiei etnice, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în cauză, respectiv cu acte oficiale.
Prin sentinţa civilă nr. 1707 din 14 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins contestaţia.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că declaraţia martorilor, din care reiese că reclamanta s-a refugiat în România, în cursul lunii iunie 1940, este contrazisă de menţiunile făcute în carnetul de muncă al tatălui reclamantei, H.V., care atestă că schimbarea locului de muncă al acestuia, de la Tighina, la Paşcani, s-a făcut la data de 16 mai 1940. Cum această împrejurare a avut loc anterior ocupării şi cedării Basarabiei către U.R.S.S., la 26 iunie 1940, rezultă că ea nu a fost consecinţa unor persecuţii etnice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta H.O., susţinând că este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa de fond nu a ţinut seama de declaraţiile martorilor depuse la dosarul cauzei, care fac dovada refugiului său şi a faptului că acesta a fost consecinţa persecuţiei etnice.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, în conformitate cu art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor OG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente [alin. (1)] sau, în lipsa actelor oficiale, prin declaraţie cu martori [alin. (2)].
Prevederile legale sus menţionate instituie regula potrivit căreia dovada persecuţiei etnice se face cu acte oficiale şi, numai în lipsa acestora, în mod excepţional, prin declaraţie cu martori.
Or, la dosarul cauzei a fost depusă copia carnetului de muncă al tatălui reclamantei, act oficial din care rezultă că acesta s-a mutat de la Tighina, la Paşcani, la data de 16 mai 1940, cu ocazia schimbării locului de muncă. Cum această împrejurare, atestată de un act oficial, cum este carnetul de muncă, a avut loc anterior ocupării şi cedării Basarabiei către U.R.S.S., la 26 iunie 1940, în mod corect a reţinut instanţa de fond, că mutarea în România, a reclamantei şi a familiei sale, nu a fost consecinţa unor persecuţii etnice, iar menţiunile din carnetul de muncă nu pot fi combătute prin declaraţia martorilor.
Aşa fiind, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată şi că acest lucru ar fi fost urmarea unor persecuţii din motive etnice, în mod corect instanţa de fond a respins contestaţia reclamantei.
Drept urmare, pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta H.O. împotriva sentinţei civile nr. 1707 din 14 septembrie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2719/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2724/2005. Contencios. Acordare drepturi... → |
|---|
