ICCJ. Decizia nr. 2898/2005. Contencios. Recurs împotriva încheierii de şedinţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2898/2005
Dosar nr. 796/2005
Şedinţa publică din 9 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 decembrie 2001, I.P. a solicitat anularea Decretului nr. 1173/2004, prin care a fost abrogat Decretul nr. 1164/2004, în baza căruia a beneficiat, în temeiul art. 94 lit. d) din Constituţia României, de graţiere individuală a restului de pedeapsă rămas de executat potrivit sentinţei penale nr. 1052/2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, modificată prin sentinţa de contopire nr. 1208/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 6672 din 10 decembrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, avându-se în vedere şi sentinţele penale nr. 1522/2000 şi nr. 962/2001, ale Judecătoriei Piteşti.
Totodată, I.P. a solicitat şi suspendarea măsurilor ce au decurs din emiterea decretului atacat, până la soluţionarea cauzei, în baza dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 29/1990, precizând că a fost arestat la data de 17 decembrie 2004, deşi nu i s-a prezentat un mandat de arestare/executare valabil.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 9 februarie 2005, a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului, de Centrul de Resurse Juridice.
La data de 23 februarie 2005 s-a pus în discuţia părţilor, atât cererea de suspendare a aplicării Decretului nr. 1173/2004, formulată de reclamant în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990, cât şi cererea de suspendare a judecării cauzei formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., de pârâta Administraţia Prezidenţială.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea reclamantului privind suspendarea măsurilor ce au decurs din emiterea Decretului nr. 1173/2004, ca inadmisibilă în contencios administrativ.
De asemenea, instanţa de fond a admis cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de pârâta Administraţia Prezidenţială şi, în baza dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata pricinii, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 217/2005 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 29/1990, cererea de suspendare formulată în temeiul art. 9 din această lege (în vigoare la data introducerii acţiunii), fiind inadmisibilă în contencios administrativ, întrucât vizează măsuri care exced competenţei materiale a contenciosului administrativ, iar motivul invocat de reclamant în susţinerea cererii, respectiv al inexistenţei unui mandat de arestare/executare valabil nu poate fi examinat în contencios administrativ, fiind de competenţa instanţei penale de executare.
Pe de altă parte, s-a reţinut că acţiunea ce vizează anularea Decretului nr. 1173/2004, prin care s-a abrogat Decretul nr. 1164/2004, privind acordarea unor graţieri individuale, este strâns legată de acţiunea de constatare a nulităţii Decretului de graţiere nr. 1164/2004, formulată de Administraţia Prezidenţială şi Secretariatul General al Guvernului României şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. 217 din 14 ianuarie 2005.
S-a mai reţinut că în ambele acţiuni, au poziţii procesuale atât I.P., cât şi Administraţia Prezidenţială şi Secretariatul General al Guvernului, dezlegarea prezentei pricini depinzând în totul de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul celeilalte judecăţi, între aceleaşi părţi, fiind întrunite condiţiile suspendării legale facultative prevăzută de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu aplicarea alin. (2) al aceluiaşi articol.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs, reclamantul I.P., susţinând că în mod total nejustificat şi ilegal, instanţa de fond i-a respins cererea de suspendare a aplicării Decretului nr. 1173/2004, formulată în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990, deşi a arătat că prin aplicarea actului atacat i s-a încălcat dreptul fundamental la libertate prevăzut de Constituţie şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fiind arestat fără mandat de arestare.
De asemenea, reclamantul critică încheierea din 23 februarie 2005, şi cu privire la suspendarea judecării cauzei pe care o consideră nelegală, în raport cu faptul că acţiunea sa a fost introdusă înaintea celei formulate de Administraţia Prezidenţială şi trebuia judecată de urgenţă.
Ca temeiuri de drept ale recursului său, I.P. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9, 10 şi art. 3041 C. proc. civ.
Examinându-se încheierea atacată, în raport cu toate criticile formulate, precum şi cu dispoziţiile constituţionale şi legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare
Conform dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 29/1990, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei, să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea acţiunii.
Aşadar, din întreaga economie a textului rezultă că instanţei de judecată, competentă material a soluţiona acţiunea, îi revine şi competenţa de a suspenda executarea actului administrativ supus controlului ei.
În cauză însă, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, măsurile ce au decurs din aplicarea Decretului nr. 1173/2004, exced competenţei materiale a contenciosului administrativ.
Este necontestat că prin articolul unic al Decretului nr. 1173/2004 (M. Of. nr. 1219/17.12.2004), s-a abrogat Decretul nr. 1164/2003 privind acordarea unor graţieri individuale şi s-a revocat graţierea individuală prevăzută în cuprinsul acestui decret.
Cu privire la fundamentul reglementării reţinem că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 546/2002, privind graţierea şi procedura acordării graţierii, (M. Of. nr. 755/16.10.2002), graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia uneia mai uşoară, iar cu cele ale art. 2, graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică.
Constituţia României, republicată, statuează prin art. 94 lit. d), că Preşedintele României acordă graţierea individuală, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin. (2) al aşezământului constituţional, decretul emis în această materie se contrasemnează de primul ministru.
Este de observat, că în baza dispoziţiilor art. 80 din Constituţie, Preşedintele României apare în mai multe ipostaze : de şef al statului, de şef al executivului alături de Guvern, de garant al Constituţiei şi de mediator, prerogativele privind graţierea individuală fiind un atribut ce nu poate fi plasat decât la zona de confluenţă a acestora.
Prin urmare, dreptul la graţiere individuală este o prerogativă constituţională a Preşedintelui României, exercitată printr-un act juridic care produce efecte asupra raportului penal, graţierea individuală fiind o instituţie de drept complexă, aparţinând mai multor ramuri de drept.
În acest context, este necontestat că stabilirea naturii juridice a decretului de graţiere individuală, a celui de revocare a graţierii individuale, precum şi a regimului juridic aplicabil acestora, nu este un demers facil.
Exercitarea prerogativei graţierii individuale nu poate fi realizată decât cu respectarea rolului constituţional al Preşedintelui, a cărui calitate este legitimată prin sufragiul universal ce constituie o garanţie supremă a îndeplinirii atribuţiilor sale în acord cu voinţa generală.
Caracterul de excepţie a acestei atribuţii este dat şi de faptul că de esenţa instituţiei graţierii individuale este natura sa umanitară, fiind un act de clemenţă, şeful statului acţionând în baza principiului competenţei sale cu drept de apreciere potrivit căruia titularul dreptului de graţiere are libertatea deplină de a evalua temeiurile graţierii.
Desigur, demersul deliberativ trebuie să aibă în vedere nu doar o dimensiune strict afectivă, ci şi dimensiunea ce ţine de valorile umanismului, de temeiurile sociale şi de consideraţii de politică penală.
Preşedintele României, acordând graţierea individuală, reprezintă statul în raportul penal şi decide în numele acestuia, la renunţarea la un drept al său, dar în condiţiile în care are, în acelaşi timp, şi misiunea de a veghea la aplicarea Constituţiei României.
Mai mult, puterea discreţionară a celui ce acordă graţierea individuală, chiar dacă este o prerogativă constituţională, în regimurile semi-prezidenţiale, semi-prezidenţiale atenuate sau parlamentare cuprinzând elemente de semi-prezidenţialism caracterizate printr-un bicefalism executiv - preşedintele republicii, ca şef al statului şi primul-ministru, ca şef al Guvernului, aceasta este gardată de instituţia contrasemnării actului privind graţierea individuală.
În acord cu această soluţie, prin Constituţia României s-a statuat instituţia contrasemnării de către primul ministru, al actului de graţiere individuală.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că decretele privind graţierea individuală sunt acte juridice unilaterale de drept public prin care se manifestă două voinţe, dar care produc acelaşi efect şi independent de faptul că acestea sunt numite acte administrative complexe sau acte administrative atipice, cu certitudine aceste acte juridice nu pot fi asimilate unei alte categorii de acte administrative, fiind rezultatul unor raporturi de natură constituţională, pe de o parte, între cei doi şefi ai executivului, pe de altă parte, cu Parlamentul.
Raţiunea obligaţiei de a se contrasemna aceste decrete de către primul ministru constă tocmai în exercitarea unui control parlamentar indirect ce ţine de principiul democraţiei constituţionale instituit prin art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată.
Preşedintele României, în emiterea actelor ce ţin de graţierea individuală (acordare sau revocare), are o putere de apreciere extrem de largă, acesta având posibilitatea de a solicita, doar „atunci când socoteşte necesar", avize consultative, (iar nu conforme) de la Ministerul Justiţiei sau informaţii de la diverse autorităţi [art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 546/2002], condamnatul neavând un drept subiectiv de a fi graţiat sau de a nu fi graţiat şi nici chiar un interes legitim în sensul art. 52 din Constituţie, ci doar unul faptic, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond. Corelativ, acesta din urmă are chiar libertatea de a refuza graţierea individuală când cererea nu a fost făcută de el, cu excepţia prevăzută de lege (art. 11 din Legea nr. 546/2002).
Şi în aceste condiţii, prin instituţia contrasemnării, astfel cum s-a arătat, Parlamentul exercită un control indirect prin mijlocirea primului-ministru care răspunde în faţa legislativului.
În consecinţă, în ipoteza în care decretele de graţiere sunt considerate acte administrative (complexe sau atipice), acestea nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, fiind aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţia României.
De altfel, nu este de neglijat că din perspectiva dreptului comparat, soluţiile ţărilor europene sunt majoritare, în sensul exceptării actelor privind graţierea individuală de la controlul judiciar. Argumentele în susţinerea acestor soluţii sunt numeroase, parte dintre acestea fiind reţinute corect şi de instanţa de fond.
În plus, reţinem, însă şi pe cele potrivit cărora recunoaşterea tezei contrare ar atrage decăderea şi apoi disoluţia instituţiei graţierii individuale.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în general, graţierea individuală are caracter excepţional şi o rezonanţă diminuată, motiv pentru care şi reglementarea ce o vizează, este destul de restrânsă.
Faptul că în anumite perioade, un decret de graţiere individuală (sau o revocare a graţierii) are mai multă rezonanţă socială, nu poate schimba regimul juridic aplicabil acestuia.
Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond, prin soluţia adoptată, a încălcat dispoziţiile constituţionale, precum şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reţinem, după cum urmează.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Constituţia României, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei, dar potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol, condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, dar prin art. 126 alin. (6) se instituie excepţia conform căreia actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul, nu sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ.
Este de asemenea adevărat, pe de o parte, că, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, ceea ce nu este, însă, similar cu exercitarea acestui drept obligatoriu pe calea contenciosului administrativ. Pe de altă parte, identificarea, însă, a altor remedii posibile excede cadrului sesizării instanţei de contencios administrativ.
Totodată, este cunoscut că, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
De asemenea, Curtea are în vedere şi dispoziţiile art. 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi faptul că instanţa naţională la care se referă art. 13, ar trebui să aibă puterea de a pronunţa o decizie obligatorie care să fie făcută publică. Acest din urmă text din Convenţie, chiar dacă este autonom, nu are o existenţă independentă, fiind în strânsă corelaţie cu celelalte dispoziţii ale acesteia.
În plus, caracterul efectiv al unui remediu în înţelesul art. 13 din Convenţie, nu depinde de certitudinea obţinerii unei decizii favorabile de către reclamant.
În cauză, astfel cum s-a arătat, pe lângă lipsa competenţei instanţei de contencios administrativ, de a identifica remedii în alte ramuri de drept sau la nivelul altor autorităţi, se reţine totuşi faptul că inexistenţa unui mandat de arestare/executare valabil nu poate fi examinat în contenciosul administrativ, fiind de competenţa instanţei penale de executare.
Având în vedere şi considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nici critica formulată cu privire la suspendarea judecării pricinii până la soluţionarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 217/2005, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, nu poate fi primită.
Faptul că acţiunea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii Decretului nr. 1164/2004, a fost înregistrată ulterior acţiunii reclamantului care vizează anularea Decretului nr. 1173/2004, nu are relevanţă în raport cu faptul că la data când s-a solicitat suspendarea judecării cauzei în baza dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ambele acţiuni erau pe rolul instanţei.
Prin urmare, Curtea nu poate reţine că n-ar fi îndeplinite condiţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În plus, faptul că instanţa de fond a dispus ca suspendarea judecăţii cauzei să dăinuiască până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea, a devenit irevocabilă, nu constituie altceva decât corecta aplicare a dispoziţiilor alin. (2) al art. 244 C. proc. civ.
Prin urmare, constatându-se că instanţa de fond a procedat corect prin încheierea atacată, iar criticile formulate acesteia sunt nefondate, se va respinge recursul declarat de I.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.P. împotriva încheierii din 23 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2871/2005. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 290/2005. Contencios. Anulare masura de... → |
|---|
