ICCJ. Decizia nr. 2928/2005. Contencios. Anulare parţială decizie M.F.P. ( obligaţii fiscale ; impozit venituri persoane nerezidente). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2928/2005
Dosar nr. 1683/2002
Şedinţa publică din 10 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 8 februarie 2002, reclamanta SC D. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, solicitând anularea pct. 3 din Decizia nr. 7 din 10 ianuarie 2002 a Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor şi a cap. II pct. 2 din procesul-verbal de control nr. 3489 din 27 iunie 2001, cu consecinţa obligării pârâtului la restituirea sumei de 1.296.871.852 lei, impozit pe veniturile realizate de persoane nerezidente, plus majorări de întârziere aferente, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că la momentul efectuării plăţilor către prestatorii de servicii - firma A. (Germania), S. (Franţa) şi D.C. (Ungaria), a reţinut şi virat la bugetul de stat impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente prin aplicarea cotei de 10%, respectând întocmai dispoziţiile OG nr. 83/1998 şi Convenţiile pentru evitarea dublei impozitări încheiate cu statele de rezidenţă ale prestatorilor de servicii menţionaţi.
Reclamanta a mai arătat că prin certificatele de rezidenţă fiscală s-a dovedit că beneficiari de venituri sunt rezidenţi ai statelor menţionate şi unde sunt înregistraţi ca plătitori de impozite şi taxe.
Prin sentinţa civilă nr. 334 din 29 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea, a anulat pct. 3 din Decizia Ministerului Finanţelor nr. 7/2002 şi pct. 2 din procesul-verbal de control nr. 3489/2001, exonerând reclamanta de plata sumei reţinute în sarcina sa cu titlu de impozit pe venitul persoanelor nerezidente şi majorările de întârziere aferente, respectiv 1.296.871.852 lei.
S-a reţinut că reclamanta a procedat legal prin reţinerea cotei de 10% impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente din Franţa, Germania şi Ungaria, cu care a încheiat contracte de prestări servicii, documentele prezentate fiind conforme cu condiţiile impuse prin art. 12 din OG nr. 83/1998.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, Ministerul Finanţelor Publice - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În esenţă, recurentul a criticat hotărârea instanţei de fond, pentru greşita apreciere a probelor administrate.
S-a susţinut, astfel, că documentele prezentate de reclamantă nu pot fi apreciate drept certificate de rezidentă, ele nefiind nici din punct de vedere al formei şi nici al conţinutului, conforme cu dispoziţiile Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 1798/1998.
Înscrisurile prezentate drept certificate de rezidenţă nu au confirmat rezidenţa firmelor partenere în statele din care provin, pentru perioada în care au avut loc plăţile.
Recursurile nu sunt fondate.
Prin procesul-verbal de control nr. 3489 din 27 iunie 2001, Direcţia Generală de Îndrumare şi Control Fiscal din cadrul Ministerul Finanţelor Publice a stabilit în sarcina reclamantei SC D. SRL, obligaţia de plată pentru 1.296.821.852 lei, compusă din 761.701.303 lei, impozit pe venitul persoanelor nerezidente şi 535.170.469 lei, majorări aferente acestui impozit.
S-a avut în vedere că reclamanta a încheiat contracte de prestări servicii cu firmele K.P. (Ungaria), D.C. (Ungaria), S. (Franţa) şi A. (Germania) şi că pentru plăţile efectuate, prin aplicarea Convenţiei pentru evitarea dublei impozitări, nu a calculat şi virat la bugetul de stat, impozitul aferent, deşi nu a putut prezenta certificate de rezidenţă fiscală conforme cu OG nr. 83/1998 şi Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1798/1998.
Prin Decizia nr. 7 din 10 ianuarie 2002, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerul Finanţelor Publice, soluţionând contestaţia împotriva procesului-verbal, a menţinut obligaţia de plată în sarcina reclamantei, reţinând că forma şi conţinutul certificatelor de rezidenţă fiscală prezentate după efectuarea controlului, nu îndeplinesc cerinţele adresei nr. 269801 din 8 ianuarie 2002, emisă de Direcţia Generală de Politică şi Legislaţie Fiscală.
Soluţia astfel pronunţată este vădit nelegală şi netemeinică şi în mod corect a fost astfel apreciată de către Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 334/2002.
Nu numai că adresa menţionată se referă la conţinutul şi forma certificatelor de rezidenţă fiscală emise de autorităţile române şi nicidecum la cele emise de autorităţile străine, dar ea însăşi nu poate constitui temei pentru aprecierea legalităţii unor astfel de documente, peste reglementarea legală - OG nr. 83/1998, cu referire strictă la forma şi conţinutul certificatelor de rezidenţă fiscală eliberate de autorităţile române.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din OG nr. 83/1998: „în situaţia în care există convenţii pentru evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile prevederile acelei convenţii", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „pentru aplicarea prevederilor convenţiei, beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România, certificatul de rezidenţă fiscală eliberat de organul fiscal din ţara de rezidenţă, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv şi că sunt aplicabile dispoziţiile convenţiei de evitare a dublei impozitări".
Cu certificatele depuse, reclamanta a făcut dovada pentru fiecare partener în parte, atât a calităţii de rezident, cât şi a statutului de plătitor de taxe şi impozite.
Astfel fiind şi cum aplicabilitatea Convenţiei pentru evitarea dublei impozitări este condiţionată de existenţa acestui certificat, legal şi temeinic, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a apreciat că în mod nejustificat s-a dispus obligarea reclamantei la plata impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente cu care a avut relaţii contractuale.
Văzând dispoziţiile art. 312 şi 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 334 din 29 martie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondate.
Obligă Ministerul Finanţelor Publice, la 92.479.660 lei, cheltuieli de judecată către reclamanta SC D. SRL Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2927/2005. Contencios. Anulare Hotărâre de... | ICCJ. Decizia nr. 2929/2005. Contencios. Anulare decizie M.F.P.... → |
|---|
