ICCJ. Decizia nr. 2967/2005. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2967/2005
Dosar nr. 8526/2004
Şedinţa publică din 10 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 30 iulie 2003, aşa cum a fost precizată, reclamanta SC S.P. SRL Târgu Jiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Garda Financiară Centrală (în prezent Comisariatul General al Gărzii Financiare), anularea procesului-verbal de control din 29 noiembrie 2001, încheiat de organele Gărzii Financiare, anularea în parte a deciziei nr. 221 din 16 iulie 2003, emisă de primul pârât.
În motivare, reclamanta a arătat că, în mod eronat, prin actele contestate i s-a reţinut şi, respectiv, menţinut în sarcină, obligaţia de plată a sumei de 14.823.221.028 lei, reprezentând:
- 6.617.321.115 lei, impozit pe profit;
- 1.567.119.186 lei,– majorări de întârziere;
- 5.029.164.046 lei, T.V.A.;
-1.609.616.681 lei, majorări T.V.A., pârâţii apreciind, greşit că, în perioada verificată (1 iulie 2000 - 28 noiembrie 2001), societatea a utilizat un număr de 94 facturi fiscale, care nu constituie documente justificative pentru a beneficia de deduceri la impozitul pe profit şi T.V.A.
Că, în realitate, societatea a primit respectivele documente cu ocazia primirii valorilor materiale prelucrate în vederea achitării contravalorii serviciilor prestate de furnizori, conform proceselor-verbale de procesare, iar serviciile prezentate în facturi sunt certe, nemaifiind necesare devize sau alte documente, părţile contractante înţelegând să suplinească respectivele acte, prin negocieri directe cu prestatorul.
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 550 din 30 septembrie 2004, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că actele contestate sunt legale şi temeinice, stabilind corect obligaţiile fiscale respective în sarcina societăţii reclamante, deoarece în perioada verificată, aceasta a utilizat un număr de 94 facturi fiscale, care nu constituie documente justificative, în sensul OUG nr. 17/2000 şi ale HG nr. 831/1997.
Aceasta, deoarece societăţile furnizoare sunt fictive, formularele facturilor nu au fost tipărite de tipografii autorizate şi nu sunt însuşite de tipografii, nu sunt corect întocmite, iar bunurile ce fac obiectul tranzacţiilor, sunt considerate fără documente legale de provenienţă şi se sancţionează potrivit Legii nr. 87/1994.
De asemenea, s-a mai reţinut că unele facturi întocmite pentru prestări servicii sau transporturi nu sunt însoţite de documentele care au stat la baza întocmirii lor, iar decontările facturilor s-au făcut numai pe bază de chitanţă.
În ceea ce priveşte T.V.A., prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a respectat dispoziţiile prevăzute de art. 25 pct. B lit. b) din OUG nr. 17/2000.
Instanţa nu a omologat concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză, considerând că sunt infirmate de dispoziţiile art. 6 din HG nr. 831/1997.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termen procedural şi legal timbrat, reclamanta SC S.P. SRL, Târgu Jiu, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea contestaţiei, aşa cum a fost formulată.
Recurenta a susţinut că nu datorează suma totală de 14.823.221.028 lei, reprezentând impozit pe profit şi T.V.A., cu majorările de întârziere aferente, deoarece cele 94 de facturi au fost considerate false de către prima instanţă, fără a exista o hotărâre judecătorească irevocabilă în acest sens, în condiţiile în care, în dosarul penal, administratorul societăţii nu a fost considerat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni.
A mai arătat că societăţii nu i se poate reţine vreo culpă, pentru că furnizorii specificaţi în facturi au fost societăţi neautorizate, deoarece nu avea nici o obligaţie legală de a verifica acest aspect, recurenta acţionând în respectivele relaţii comerciale, cu bună credinţă.
Că, aşa cum s-a reţinut şi în expertiza contabilă, societăţile cocontractante sunt plătitoare de T.V.A., iar conform expertizei tehnice toate costurile sunt reale şi se regăsesc în valoarea de vânzare a bunurilor, astfel încât nu se pot calcula impozit pe profit şi T.V.A. din cheltuielile real efectuate.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
Sesizată cu acţiunea în anulate formulată de recurenta-reclamantă, instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt şi concluzia sa privind lipsa de temei a acţiunii, corespunde prevederilor legale care reglementează regimul deducerii T.V.A. şi al impozitului pe profit.
Pentru impozit pe profit în sumă de 6.617.321.115 lei, aferent prestărilor de serviciu efectuate de societăţile prestatoare înscrise în 31 de facturi fiscale, au fost menţinute actul de control şi Decizia Ministerului Finanţelor Publice, întrucât recurenta a înregistrat pe cheltuieli deductibile fiscal, contravaloarea acestor prestări, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) lit. m) din OUG nr. 217/1999, pentru modificarea şi completarea OG nr. 70/1994 privind impozitul pe profit (în vigoare la acea dată).
Conform acestor prevederi legale, sunt cheltuieli nedeductibile, cele înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, condiţiile de document justificativ.
Cum, s-a dovedit că facturile respective nu au respectat prevederile legii contabilităţii, societăţile prestatoare fiind fictive, formularele fiind emise de tipografii neautorizate şi având numele ce nu se regăsesc printre cele alocate de I.N. (aspecte necontestate de către recurentă), este justificat refuzul organelor de control de a recunoaşte caracterul deductibil al cheltuielilor respective.
Recurenta nu poate susţine că nu avea obligaţia verificării menţiunilor din facturi şi că împrejurarea că a acţionat cu bună credinţă, ar absolvi-o de orice culpă, deoarece, aşa cum rezultă din prevederile legale indicate, legiuitorul a înţeles să condiţioneze deductibilitatea cheltuielilor înregistrate în contabilitate, de justificarea acestora prin documente legale.
De altfel, este inadmisibil, într-un stat de drept, să se permită desfăşurarea unor operaţiuni comerciale haotic, fără nici o culpă din partea agenţilor economici în alegerea partenerilor şi în absenţa oricăror verificări a legalităţii documentelor întocmite.
În acelaşi sens, dispun şi prevederile art. 6 din HG nr. 831/1997.
Este lipsită de relevanţă şi apărarea recurentei privind inexistenţa unei hotărâri care să constate caracterul fals al facturilor în discuţie sau vinovăţia administratorului societăţii în săvârşirea unei infracţiuni, atâta timp, cât instanţa însăşi este îndreptăţită să cenzureze legalitatea întocmirii acestor documente şi să le aprecieze valoarea probatorie în raport cu obiectul acţiunii.
Având în vedere caracterul nedeductibil al cheltuielilor în cauză, legalitatea stabilirii impozitului pe profit, precum şi dispoziţiile art. 19 din OG nr. 70/1994, aşa cum a fost completată şi modificată prin OUG nr. 217/1999, coroborate cu cele ale art. 13 din OG nr. 11/1996, în vigoare la acea dată, în mod corect s-au stabilit în sarcina recurentei, şi majorările de întârziere în valoare de 1.567.119.186 lei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 pct. B lit. b) din OUG nr. 17/2000, în vigoare la acel moment, cu privire la întocmirea documentelor, recurenta avea obligaţia „să consemneze livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii, în facturi fiscale sau în documente legal aprobate şi să completeze toate datele prevăzute de acestea.
Pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii cu valoarea T.V.A. mai mare de 20 milioane lei, la aceste documente se anexează şi copia de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de T.V.A.".
Recurenta, pentru a beneficia de dreptul de deducere a T.V.A., s-a folosit de facturi care nu îndeplinesc condiţia de document justificativ, nefiind însoţite de copii ale actelor care să ateste că furnizorii respectivi sunt plătitori de T.V.A. şi sunt incomplet şi defectuos întocmite.
Întrucât norma legală este expresă şi de strictă aplicare, recurenta-reclamantă nu poate invoca buna credinţă, ca o cauză exoneratoare de culpă.
Chiar dacă, prin rapoartele întocmite, expertul tehnic şi cel contabil au formulat concluzii care, aparent susţin punctul de vedere al recurentei, pe bună dreptate instanţa de fond nu şi le-a însuşit, ţinând cont de prevederile legale aplicabile.
Faţă de lipsa de temei a apărărilor invocate şi în raport cu înscrisurile depuse la dosar, apare ca fiind judicioasă soluţia primei instanţe, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.P. SRL Târgu Jiu împotriva sentinţei civile nr. 550 din 30 septembrie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2966/2005. Contencios. Anulare hotărâre... | ICCJ. Decizia nr. 2977/2005. Contencios. La încheiere... → |
|---|
