ICCJ. Decizia nr. 3002/2005. Contencios. Anulare dispoziţie de sancţionare disciplinară I.G.P.F. Bucureşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3002/2005
Dosar nr. 6857/2004
Şedinţa publică din 12 mai 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 8 ianuarie 2004, reclamantul I.R. a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Poliţiei de Frontieră Timişoara şi Inspectoratul judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş, solicitând anularea dispoziţiei nr. D3/S.1/VD/110259 din 6 noiembrie 2003, prin care a fost sancţionat cu „destituire din poliţie", a actului emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin care i s-a respins contestaţia împotriva dispoziţiei de sancţionare şi obligarea pârâtelor să-l reîncadreze în funcţia de agent principal de poliţie avută anterior, să-i achite toate drepturile salariale ce i se cuveneau pentru perioada de la data destituirii din poliţie şi până la data reîncadrării, să-i comunice dispoziţia integrală de destituire din poliţie şi actul de respingere a contestaţiei, sub sancţiunea unor daune cominatorii şi să-i plătească cheltuielile de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că aplicarea sancţiunii disciplinare era prescrisă în raport cu data la care s-a luat cunoştinţă de pretinsa abatere, astfel că Decizia de aplicare a sancţiunii, ca şi cea de respingere a contestaţiei sunt lovite de nulitate.
Mai arată că în realitate, nu a săvârşit vreo abatere disciplinară, deoarece nu a avut cunoştinţă de existenţa celor două bancnote în registru, pentru că nu avea obligaţia să stea tot timpul în încăperea în care se afla registrul, iar în momentul efectuării controlului nu se afla în acea încăpere.
Menţionează că nu cunoaşte ce îndatoriri de serviciu a încălcat, deoarece în dispoziţie nu se arată în concret culpa sa faţă de faptele constatate de echipa de control.
Ulterior, reclamantul, prin cererea aflată dosar, îşi precizează cererea de chemare în judecată, în sensul că dispoziţia emisă de Inspectorul general al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră are nr. S.110259 din 6 noiembrie 2003.
Pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Poliţiei de Frontieră Timişoara şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş, au ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale a acestora prin întâmpinările pe care le-au depus la dosar.
Şi pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a formulat întâmpinare, prin care solicită ca acţiunea să fie respinsă ca neîntemeiată.
Arată că i s-a adus la cunoştinţă reclamantului, conţinutul dispoziţiei de destituire, dar această dispoziţie, constituind document clasificat, nu i s-a putut comunica.
În ce priveşte excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii, invocată de reclamant în acţiune, menţionează că este neîntemeiată, pentru că organul abilitat să aplice sancţiunea, care este Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, a luat cunoştinţă despre abatere la data de 4 noiembrie 2003 şi a dispus sancţionarea reclamantului la 6 noiembrie 2003, deci în interiorul termenului prevăzut de lege.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 191 din 30 martie 2004, a admis acţiunea precizată, în sensul că a anulat dispoziţia nr. S 110259 din 6 noiembrie 2003 şi adresa nr. 97196 din 28 noiembrie 2003, a obligat pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi Ministerul Administraţiei şi Internelor să reîncadreze pe reclamant în funcţia deţinută anterior, să-i plătească toate drepturile salariale cuvenite de la data destituirii din funcţie şi până la reîncadrare şi să-i achite suma de 3.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins acţiunea faţă de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş şi de Direcţia Poliţiei de Frontieră Timişoara, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Instanţa reţine, în motivarea sentinţei, că Decizia contestată este nulă absolut, pentru că în ea nu se menţionează dispoziţiile din vreun ordin intern sau regulament încălcate de reclamant, care au determinat sancţionarea, nu se indică motivele înlăturării apărărilor reclamantului din faza cercetării abaterii şi nici instanţa competentă la care se poate contesta sancţiunea, dar este încălcată şi dispoziţia imperativă cuprinsă în art. 61 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 360/2002, modificată prin OUG nr. 89/2003, deoarece şeful ierarhic celui care a aplicat sancţiunea, nu s-a pronunţat printr-o decizie motivată asupra contestaţiei formulată de reclamant.
Reţine şi că sancţiunea este şi neîntemeiată, pentru că pârâţii nu au dovedit săvârşirea vreunei fapte de către reclamant, astfel că abaterea reţinută în sarcina reclamantului nu există ca element al răspunderii disciplinare reglementată de art. 263 alin. (2) C. muncii.
Împotriva sentinţei au declarat recurs, Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Direcţia Generală Reglementări Juridice şi Contencios, precum şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.
Primul recurent critică hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii, cum greşit s-a reţinut de către instanţă, ci ale Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, care se pot completa cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public.
Mai susţine că reclamantul nu a făcut vreo dovadă prin care să răstoarne prezumţia de legalitate a înscrisului contestat, ţinându-se cont că cele două bancnote s-au găsit în registrul folosit numai de către reclamant.
Menţionează că Ministerul Administraţiei şi Internelor nici nu are calitate procesuală în cauză.
Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră consideră că hotărârea este netemeinică şi nelegală, pentru că s-a reţinut eronat de către instanţă, aplicabilitatea prevederilor Codului muncii, când în realitate, există o lege specială pentru poliţişti, şi anume, Legea nr. 360/2002, ale căror dispoziţii se pot completa cu ale Legii nr. 188/1999, numai în măsura în care reglementările sale nu sunt suficiente.
Menţionează că în baza art. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 s-a emis Ordinul nr. 350/2002 al ministrului de interne, prin care se stabilesc competenţele în aplicarea sancţiunilor disciplinare şi în care se arată că sancţiunea disciplinară trebuie adusă la cunoştinţa poliţistului în cauză, dar fără ca în cuprinsul său să se facă menţiuni cu privire la motivele pentru care au fost înlăturate apărările acestuia.
Arată că actul contestat beneficiază de prezumţia de legalitate, iar reclamantul nu a făcut nici o dovadă prin care să răstoarne această prezumţie, el încălcând dispoziţia nr. 35575/2003 a Inspectorului general al Poliţiei de Frontieră prin care este interzisă deţinerea oricărei sume de bani în valută pe timpul serviciului.
Cum în registrul folosit numai de reclamant s-au găsit cele două bancnote, iar ipoteza lăsării acestor bani de către un alt lucrător al poliţiei de frontieră este de neconceput, consideră că vinovăţia reţinută în sarcina reclamantului este fără dubiu.
Intimatul I.R. a formulat întâmpinare, prin care solicită ca cele două recursuri să fie respinse ca nefondate.
Susţine că Ministerul Administraţiei şi Internelor are calitate procesuală, deoarece a emis actul de respingere a contestaţiei sale, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii, care constituie dreptul comun al raporturilor de muncă şi că nepublicarea Ordinului nr. 350/2002 al ministrului administraţiei şi internelor atrage inexistenţa acestuia, mai ales că s-a emis anterior intrării în vigoare a Codului muncii şi trebuia adaptat dispoziţiilor acestuia.
În ce priveşte fondul cauzei, susţine că nu se face vinovat de săvârşirea vreunei abateri disciplinare, aşa cum reţine corect şi instanţa de fond.
Recursul declarat de către Direcţia Generală Reglementări Juridice şi Contencios din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru acest minister, va fi respins ca fiind formulat de o persoană fără calitate.
Ministerul Administraţiei şi Internelor reprezintă această autoritate administrativă în relaţiile cu celelalte autorităţi, printre care şi cu instanţele judecătoreşti şi din acest motiv se impunea ca ministrul să semneze cererea de recurs sau să mandateze o altă persoană ca în numele său să promoveze recursul, conform prevederilor art. 67 C. proc. civ.
Cum cererea de recurs este formulată de o direcţie generală din cadrul ministerului şi e semnată chiar şi de o altă persoană, decât conducătorul acestei direcţii generale, iar la dosar nu există nici o dovadă din care să rezulte că ministrul a dat mandat persoana respective să-l reprezinte, urmează ca prezentul recurs să fie respins, pentru că s-a promovat de către o persoană fără calitate.
Dar, va fi admis recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Intimatul a deţinut funcţia de agent principal de poliţie la Punctul de trecere a frontierei Cenad din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş.
Prin adresa nr. D3/S1/V.D.110259 din 6 noiembrie 2003 i s-a adus la cunoştinţă intimatului, că a fost sancţionat disciplinar cu „destituirea din poliţie", pentru că la 6 septembrie 2003, în timp ce executa serviciul, ca dispecer şi ca lucrător în sensul de ieşire din ţară, o echipă de control din cadrul Direcţiei Poliţiei de Frontieră Timişoara a descoperit în încăperea destinată dispeceratului Punctului de trecere frontieră Cenad, în registrul de transmitere a datelor şi primire a consemnelor, două bancnote de 10 şi 20 Euro.
În adresă se menţionează prevederile legale în baza cărora s-a dispus aplicarea sancţiunii, şi anume, dispoziţii din Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordinul nr. 350/2002 al ministrului administraţiei şi internelor.
De asemenea, se arată că s-a ţinut cont şi de concluziile cuprinse în încheierea nr. 588001 din 24 octombrie 2003 a Consiliului de disciplină al Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş.
Contestaţia formulată de intimat împotriva acestei sancţiuni a fost respinsă de către conducerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aşa cum rezultă din adresa nr. 97196 din 28 noiembrie 2003, către intimat.
Acţiunea promovată de intimatul-reclamant la instanţa de judecată, împotriva măsurii luate împotriva sa, a fost admisă nelegal şi netemeinic de către prima instanţă, care a apreciat că actul de demitere din funcţie este nul, pentru că s-a emis cu încălcarea unor dispoziţii imperative ale Codului muncii.
Dar, trebuie avut în vedere că în conformitate cu dispoziţiile art. 309 alin. (3) din OUG nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei de frontieră, aprobată prin Legea nr. 81/2002, pentru poliţia de frontieră sunt aplicabile prevederile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
Art. 59 alin. (1) din această lege prevede că „sancţiunea disciplinară se aplică numai după cercetarea prealabilă şi după consultarea consiliilor de disciplină", iar alin. (2) al acestui articol, art. 60 alin. (1) şi art. 62 alin. (3), prevăd că procedura cercetării prealabile, consiliile de disciplină şi aplicarea sancţiunilor disciplinare se reglementează prin ordin al ministrului de interne.
În aplicarea acestor dispoziţii legale s-a emis Ordinul ministrului de interne nr. 350/2002.
Ca atare, aflându-ne într-o materie care are o reglementare specială, cu prioritate trebuie avute în vedere dispoziţiile legale specifice acesteia.
De altfel, conform prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/ 2002, aşa cum au fost modificate prin OUG nr. 89/2003, „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale altor acte normative aplicabile funcţionarului public, în situaţia în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislaţia specifică poliţistului".
În art. 76 din Legea nr. 360/2002 se prevede expres că dispoziţiile ei se aplică şi personalului Poliţiei de Frontieră Române.
Cum în domeniul aflat în discuţie există reglementări specifice, acestea au prioritate în aplicare, iar numai dacă n-ar fi complete se poate apela la dispoziţii ale Legii nr. 188/1999, cu aplicabilitate generală în ce priveşte funcţionarii publici şi numai în măsura în care nici această lege nu este suficientă, se poate pune în discuţie aplicarea altor dispoziţii legale, în principal ale Codului muncii.
Dar, prevederile Legii nr. 360/2002 şi ale Ordinului nr. 350/2002, emis în aplicarea acestei legi, au suficiente reglementări în ce priveşte materia răspunderii disciplinare a poliţiştilor şi din acest motiv nu se mai impunea a se face aplicarea altor dispoziţii legale, aşa cum nereal a reţinut instanţa de fond.
Referitor la împrejurarea că Ordinul nr. 350/2002 nu are aplicabilitate, pentru că nu a fost publicat în Monitorul Oficial, trebuie avute în vedere prevederile art. 27 alin. (3) din HG nr. 555/2001, care stabilesc că nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
Incontestabil, poliţia face parte din acest sector.
În cauză s-a făcut dovada că în ce priveşte pe intimat, s-au respectat întocmai dispoziţiile legale referitoare la cercetarea prealabilă administrativă, ascultarea intimatului, analizarea faptei săvârşită de acesta în consiliul de disciplină al Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş şi aplicarea sancţiunii de către persoana abilitată legal.
De asemenea, susţinerea că şeful ierarhic celui care a aplicat sancţiunea, nu s-a pronunţat printr-o decizie motivată, nu poate fi un motiv de constatare a nulităţii sancţiunii aplicate intimatului, deoarece pe de o parte, există un regim special în ce priveşte conţinutul şi transmiterea documentelor cu regim special, considerate secret de serviciu, iar pe de altă parte, din adresa nr. 97196 din 28 noiembrie 2003 a Direcţiei management resurse umane din Ministerul Administraţiei şi Internelor se desprinde conţinutul măsurii luate de ministru, la contestaţia intimatului şi considerentele pe care acesta le-a avut în vedere.
De altfel, sancţiunea disciplinară s-a aplicat prin dispoziţia Inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, iar ministrul administraţiei şi internelor a menţinut-o, prima dispoziţie cuprinzând toate elementele pe care trebuie să le aibă legal un astfel de act.
Referitor la fapta stabilită în sarcina intimatului, pentru care i s-a aplicat sancţiunea, contrar celor reţinute de instanţa de fond, ea reprezintă o abatere disciplinară gravă, pentru care se impunea luarea măsurii de „destituire din funcţie".
S-a reţinut că, în timp ce intimatul îndeplinea serviciul de dispecer şi lucrător pe sensul de ieşire din ţară la Punctul de trecere a frontierei Cenad, la 6 septembrie 2003, o echipă de control din cadrul Direcţiei Poliţiei de Frontieră Timişoara a descoperit în încăperea destinată dispeceratului, în registrul de transmitere a datelor şi primire a consemnelor, două bancnote de 10, respectiv 20 Euro.
Intimatul era singura persoană care avea dreptul să folosească registrul respectiv, acesta recunoscând că l-a folosit de mai multe ori în acea zi, dar că nu cunoaşte cine şi când a pus banii în registru.
Susţinerea sa nu poate fi reţinută, pentru că era persoana care în ziua respectivă a folosit registrul de transmitere a datelor şi primire a consemnelor, avea atribuţia de dispecer de serviciu şi folosea încăperea destinată dispeceratului, fiind singura persoană care trebuia să gestioneze problemele legate de primirea, înscrierea şi comunicarea dispoziţiilor şi informaţiilor primite.
De asemenea, se reţine că intimatul nu a dovedit că banii respectivi nu îi aparţineau, astfel că există o puternică prezumţie că avea cunoştinţă de ei şi că i-a primit în considerarea exerciţiului funcţiunii.
Chiar şi în situaţia, ipotetică, în care bancnotele găsite în registru nu aparţineau intimatului, acesta se face totuşi vinovat de o gravă neglijenţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin aceea că avea obligaţia legală de a supraveghea dispeceratul şi de a nu permite ca o altă persoană să folosească registrul.
Dar, convingerea instanţei este că intimatul a pus banii în registru şi nu se aştepta la un control inopinat din partea forurilor superioare.
Pentru toate considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 312 şi 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de Inspectoratul Poliţiei de Frontieră, va fi casată sentinţa recurată şi, pe fond, se va respinge acţiunea promovată de I.R., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 191 din 30 martie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca fiind formulat de o persoană fără calitate.
Admite recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.
Casează sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea reclamantului.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3000/2005. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 3006/2005. Contencios → |
|---|
