ICCJ. Decizia nr. 3017/2005. Contencios. Pensii Ministerul Justiţiei. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3017/2005
Dosar nr. 158/2005
Şedinţa publică din 12 mai 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2513 din 3 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantului C.M., formulată în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cu Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi a obligat pe primul pârât să comunice celui de al doilea, cuantumul indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al câştigului net la 1 ianuarie 2002 şi 1 octombrie 2002, pentru un magistrat în activitate, având funcţia şi vechimea în magistratură ale reclamantului, stabilite pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive şi inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată invocate de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.
În motivare s-a reţinut, în esenţă, că reclamantul este beneficiarul unei pensii de serviciu acordate potrivit Legii nr. 92/1992, pentru organizarea judecătorească, republicată, care în art. 103 alin. (5), prevede dreptul magistraţilor pensionari la actualizarea pensiei în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate şi că, în aplicarea acestui text de lege, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, cuantumuri mai mici ale veniturilor nete calculate în raport cu o altă valoare sectorială, decât cea stabilită potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001.
În ce priveşte excepţiile invocate de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale s-a reţinut că sunt rămase fără obiect, întrucât Ministerul Public şi-a modificat cererea de chemare în garanţie, precizând că autoritatea de pensii a fost chemată în judecată, numai pentru opozabilitatea hotărârii ce va fi pronunţată în cauza dedusă judecăţii.
Împotriva sentinţei au declarat recurs, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.
Prin motivele formulate de primul recurent se susţine că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 216/2001, întrucât art. 13 alin. (2) prevede că valoarea de referinţă sectorială majorată se aplică, numai pentru determinarea drepturilor salariale ale persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, ceea ce nu este cazul reclamantului, acesta beneficiind de majorările salariale prevăzute de OUG nr. 187/2001, pentru anul 2002 şi de OUG a Guvernului nr. 177/2002, pentru anul 2003.
Totodată, se susţine că obligarea Ministerului Public la actualizarea şi comunicarea noului cuantum al pensiei de serviciu este neîntemeiată, deoarece autoritatea menţionată a comunicat deja Casei Naţionale de Pensii, actele necesare.
Prin cel de al doilea recurs, hotărârea instanţei este criticată pentru greşita stabilire în sarcina Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, a obligaţiilor de actualizare a pensiei de serviciu în favoarea reclamantului şi de plată a diferenţelor cuvenite acestuia pe perioada 1 ianuarie 2002 - 31 decembrie 2002, competenţa efectuării acestor operaţiuni aparţinând, conform art. 24 lit. e) din HG nr. 13/2004, Casei de Pensii a municipiului Bucureşti.
Recursurile sunt întemeiate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie 2004, reclamantul, magistrat pensionar, a chemat în judecată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i recunoască dreptul la actualizarea pensiei de serviciu pe perioada 1 ianuarie 2002 - 31 decembrie 2002, în raport cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 şi să comunice Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, noul cuantum al pensiei, iar aceasta să-i plătească diferenţele de pensie cuvenite.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 667 din 11 decembrie 2002, irevocabilă, a admis acţiunea formulată de magistraţi şi personalul auxiliar în activitate, împotriva Ministerului Public, pentru acordarea drepturilor salariale în raport cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 şi în consecinţă, a obligat autoritatea pârâtă să plătească diferenţele salariale cuvenite cu începere de la data de 1 ianuarie 2002.
Că, deşi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia, potrivit art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, să actualizeze pensiile magistraţilor pensionaţi din sistemul său, din oficiu, nu a făcut acest lucru, iar la solicitarea reclamantului, formulată la 18 mai 2004, i-a răspuns să se adreseze instanţei de judecată, ceea ce constituie un refuz nejustificat de recunoaştere a unui drept recunoscut de lege.
Iar din acest motiv, în temeiul art. 1 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, a sesizat instanţa de contencios administrativ.
Argumentele de fapt şi de drept mai sus menţionate au fost reluate de către recurentul-reclamant şi în faţa instanţei de recurs, atât prin concluziile orale, cât şi prin concluziile scrise depuse la dosar.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării instanţei, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins ori a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi cu temeiul juridic invocat, instanţa de fond a constatat în mod corect că acţiunea poartă asupra refuzului autorităţii pârâte de a rezolva cererea reclamantului, referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv dreptul la actualizarea pensiei de serviciu prevăzut de art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, atunci în vigoare.
Dar soluţia de admitere a cererii, cu consecinţa obligării pârâtului de a întocmi şi transmite la Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, a cuantumului indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al câştigului net la 1 ianuarie 2002 şi 1 octombrie 2002, stabilite pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, este greşită.
Aceasta, deoarece în cauză nu există un refuz al autorităţii pârâte de a rezolva cererea reclamantului referitoare la un drept sau interes legitim.
Din probele dosarului rezultă fără echivoc că urmare a cererii reclamantului din 8 mai 2004, Ministerul Public a comunicat Casei Naţionale de Pensii, cu adresa nr. 1007 din 28 mai 2004, veniturile nete ale magistraţilor în activitate la 1 ianuarie 2002 şi 1 octombrie 2002, având funcţia şi vechimea în magistratură a reclamantului, în vederea actualizării pensiei de serviciu, iar la 7 iunie 2004 l-a înştiinţat despre modul de rezolvare a petiţiei.
Prin urmare, autoritatea pârâtă, recunoscând dreptul reclamantului la actualizarea pensiei de serviciu, a transmis instituţiei publice abilitate prin lege să efectueze această operaţiune, datele pe care le-a apreciat ca fiind conforme prevederilor legale şi regulamentare.
Împrejurarea că reclamantul consideră că nivelul veniturilor nete comunicate este mai mic decât cel legal şi că ar fi posibil ca ele să determine o actualizare eronată a cuantumului pensiei, nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, ceea ce face ca acţiunea sa în contencios administrativ să fie neîntemeiată.
Într-o atare ipoteză, litigiul ar avea natura litigiilor privind asigurările sociale de competenţă în primă instanţă a tribunalului conform art. 155 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu a instanţei de contencios administrativ.
Aşa fiind, în raport cu cele anterior prezentate, în baza art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ., se vor admite recursurile, va fi casată sentinţa atacată şi pe fond, va fi respinsă acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinţei civile nr. 2512 din 3 noiembrie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea reclamantului C.M.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3012/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3042/2005. Contencios → |
|---|
