ICCJ. Decizia nr. 304/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 5 august 2003, reclamanta L.G., cetățean german, cu domiciliul ales în România, la avocatul D.A., a chemat în judecată pe N.A., în calitate de Inspector general al Poliției de Frontieră a României și pe R.I., în calitate de ministru al administrației și internelor, pentru refuzul nejustificat de a-i soluționa cererile pe care le-a adresat în legătură cu instituirea consemnului nominal pentru reclamantă, la frontiera de stat a României, precum și cu modul în care se exercitau asupra sa, controalele la intrarea și ieșirea din România.
Reclamanta a solicitat și obligarea pârâților, în solidar la plata daunelor materiale pe care le-a suferit, (reprezentând costuri schimbat bilet avion și taxe avocat), precum și daune morale, în valoare de 1.000 lei.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că fiind supusă nejustificat și în mod sistematic, la controale abuzive și discriminatorii la frontieră, s-a adresat în scris pârâților, aceștia refuzând, însă, să-i răspundă și să-i rezolve cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, refuz de natură a-i produce daunele materiale arătate, precum și cele morale, pentru prejudiciul adus persoanei și prestigiului său.
în cauză au fost citați în calitate de pârâți, atât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, cât și Ministerul Administrației și Internelor.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1558 din 9 octombrie 2003, a admis excepția lipsei procedurii prealabile și a respins ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei, cu referire la art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta L.G.
Printr-un prim motiv de recurs se susține că nota de protest și cererea adresată ministrului I.R., reprezintă dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 1 alin. (2), raportat la art. 5 alin. (4) din Legea nr. 29/1990, prin acest din urmă text de lege fiind instituit o procedură specială, distinctă de cea reglementată de alin. (1) - (3) ale aceluiași articol.
Un al doilea motiv de recurs vizează greșita respingere a acțiunii reclamantei, ca inadmisibilă, în raport cu faptul că atât practica judecătorească, cât și doctrina sunt unanime în a admite că în astfel de situații, ca cele din cauză, se putea eventual respinge acțiunea, ca prematur formulată, soluție ce are alte consecințe cu privire la fondul cauzei.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este incontestabil ca recurenta-reclamantă a adresat "note de protest", domnului general A.N., șeful direcției Poliția de frontieră a României, atât la 29 ianuarie 2001, cât și la data de 1 iunie 2003, note prin care se aduc la cunoștință anumite fapte, care în opinia recurentei-reclamante constituie abuzuri la adresa persoanei sale, și exprimă protestul acesteia, dar, în același timp se adresează și rugămintea de "a analiza și de a dispune" curmarea acestora.
Tot la 1 iunie 2003, recurenta-reclamantă s-a adresat cu o reclamație, și autorității ierarhic superioare, respectiv ministrului de interne, solicitând și acestei autorități, a analiza situația și a dispune măsurile ce se impun.
La data de 3 iunie 2003, recurenta-reclamantă s-a adresat și Direcției Generale a Vămilor, precum și Vămii Otopeni, învederând aceleași probleme, iar Direcția Generală a Vămilor, prin adresa nr. F/32535/SC din 9 iunie 2003, a răspuns cu celeritate, cererii acesteia.
Prin urmare, se constată că recurenta-reclamantă nu a avut un comportament pasiv, în raport cu autoritățile de frontieră, dimpotrivă, a acționat de urgență.
într-adevăr, conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), "înainte de a cerere tribunalului, anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația, în termen de 30 de zile de la aceasta", iar potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol "în cazul în care cel care se consideră vătămat, nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza tribunalul, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției".
De asemenea, potrivit dispozițiilor alin. (3) al art. 5, "dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său, s-a adresat cu reclamație, și autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către autoritate, a soluției date reclamației".
Numai că sesizarea instanței se poate face conform alin. (4) al aceluiași articol, și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația în termenul prevăzut la alin. (1)
în cauză, este adevărat că recurenta-reclamantă s-a adresat cu reclamație, organului ierarhic superior, prematur, în raport cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990, numai că este cert că în intervalul 1 iunie 2003 - 5 august 2003, nici una din autoritățile pârâte nu i-au răspuns, singura autoritate care a răspuns cererilor sale, fiind Direcția Generală a Vămilor care, de altfel, nici nu a fost chemată în judecată.
Prin urmare, se constată că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 29/1990, aceasta, cu atât mai mult, cu cât, pasivitatea autorității publice, în raport cu cetățeanul, nu poate rămâne nesancționată.
în aceste condiții a fost admis recursul, a fost casată sentința atacată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, pentru soluționarea fondului pricinii, respectiv cu privire la caracterul justificat sau nejustificat al refuzului autorității publice de a soluționa cererile recurentei-reclamante.
| ← ICCJ. Decizia nr. 318/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 303/2005. Contencios → |
|---|
