ICCJ. Decizia nr. 293/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1889/2003, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta I.M., în calitate de reprezentant al numitei N.A., împotriva pârâtului Ministerul Justiției, pentru obligarea acestuia din urmă să-i răspundă la adresa nr. 55.924 din 29 iulie 2003.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, față de faptul expedierii răspunsului la cererea înaintată pârâtului, acțiunea a rămas fără obiect.
împotriva acestei hotărâri, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, I.M., în reprezentarea fiicei sale, N.A., criticând-o pentru următoarele motive:
în mod greșit a fost soluționată cauza, la termenul din 12 noiembrie 2003, în loc să fie amânată pentru comunicarea actelor depuse la termenul anterior, de 15 octombrie 2003.
Excepția lipsei de obiect nu a fost pusă în discuția părților.
Deși nu s-a cerut, cauza a fost judecată în lipsa părților.
Instanța nu s-a pronunțat asupra capetelor de acțiune, vizând obligarea pârâților la transmiterea către autoritățile germane, a sentinței civile nr. 2782/2002, pentru a fi executată silit și nici cu privire la capătul de acțiune vizând plata daunelor materiale și morale, provocate prin netransmiterea în executare silită, a sentinței menționate.
S-a precizat că sentința nu este motivată în drept.
Ulterior înregistrării recursului, reclamanta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (8) din Legea nr. 195/2004, față de prevederile art. 74, 77, 79, 146, 147 și 148 din Constituție.
în concret, recurenta nu a motivat în ce constă caracterul neconstituțional al textului legii, în comparație cu prevederile legii fundamentale. Se invocă, însă, ca un motiv de ilegalitate al Legii nr. 195/2004, faptul că nu este semnată de Primul ministru.
Examinând excepția invocată, prin prisma prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, se constată că, aceasta nu are legătură cu cauza și că textul de lege invocat de către recurentă, acela al art. 1 alin. (8) din Legea nr. 195/2004, care reglementează competența înaltei Curți de Casație și Justiție, de soluționare a recursului, ca instanță, de drept comun, nu produce nici un fel de vătămare, interesului recurentei.
Pentru acest considerent, în temeiul art. 29 pct. 4 din Legea nr. 47/1992, se va respinge cererea reclamantei, de sesizare a Curții Constituționale.
Pe cale de consecință, atât lipsa vătămării, cât și inexistența vreunei legături cu prezenta cauză a excepției invocate, au drept efect constatarea faptului că nu este necesară sesizarea Curții Constituționale.
De altfel, din interpretarea prevederilor Legii nr. 47/1992, cu privire la atribuțiile Curții Constituționale, prevederi care lasă la latitudinea instanței, posibilitatea cenzurării excepțiilor invocate, rezultă că instanța are latitudinea de a refuza sesizarea și în cazul identic cu cel al speței, nu numai în cazul expres prevăzut de art. 29 al legii.
în ce privește motivele de recurs invocate, se constată că nici unul dintre acestea nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. De altfel, nici recurenta nu a considerat a fi îndeplinit vreunul din aceste motive, de vreme ce nu a făcut o încadrare în drept, prin cererea declarativă de recurs prin care critică sentința, tocmai pentru absența temeiului de drept.
Astfel, faptul soluționării cauzei, deși nu s-a solicitat judecarea acesteia, iar părțile au lipsit la dezbaterea în fond a procesului, a fost făcută cu respectarea cerințelor legale impuse de art. 129 C. proc. civ., inclusiv cu privire la celeritatea procesului, cât și la dreptul instanței de a dispune asupra judecării sau amânării pricinii.
Trebuie observat, însă, și faptul că, pentru lipsa părților și a faptului că nu s-a solicitat judecarea în absența acestora, la data de 24 septembrie 2003, cauza a fost suspendată conform art. 242 pct. 2 C. proc. civ., dar, la cererea formulată în luna octombrie 2003, de către recurentă, s-a dispus repunerea pe rol. Această împrejurare demonstrează intenția de soluționare rapidă a cauzei și, nu aceea de suspendare, sugerată prin motivele de recurs.
Așadar, procedând cu respectarea dorinței reclamantei și a sensului legii, consacrat în textul menționat, rezultă că în mod corect s-a procedat la soluționarea cauzei, în data de 12 noiembrie 2003.
Nici pentru comunicarea actelor depuse ulterior termenului din octombrie 2003, nu se mai impunea amânarea, deoarece era vorba doar de comunicarea răspunsului la adresa despre care, reclamanta a susținut că nu s-a răspuns.
Fiind prezentă la termenul din data de 15 octombrie 2003, la care s-a dispus comunicarea răspunsului, reclamanta avea cunoștință despre iminența depunerii acestuia, atât din instanță, cât și din conținutul întâmpinării primită de la termenul din octombrie.
Pe de altă parte, răspunsul pârâtului a fost depus la data de 4 noiembrie 2003, adică cu respectarea prevederilor art. 114 și 170 C. proc. civ., aplicate prin analogie, în sensul păstrării unui interval de 5 zile pentru studierea actelor depuse, de către partea potrivnică.
Cu alte cuvinte, recurenta cunoștea motivul amânării cauzei, acela al depunerii răspunsului la adresa-obiect al acțiunii; avea posibilitatea de a-l studia la dosar în termenul cuprins între data înregistrării și data soluționării cauzei și totodată, se presupune că îl cunoștea, de vreme ce este un răspuns adresat la o cerere a sa. în consecință, nu poate invoca, deoarece nu există, nici un motiv de nelegalitate pentru faptul soluționării cauzei, la data de 12 noiembrie 2003, în loc să fie amânată.
Faptul că la acest termen, excepția lipsei de obiect a acțiunii nu a fost pusă în discuție, se datorează împrejurării că nu a fost prezentă nici o parte și nu se putea formula nici o discuție pe seama acestei excepții.
Pe de altă parte, această excepție se referă chiar la fondul cauzei, nefiind una din acele excepții dirimante prevăzute de art. 158 și urm. C. proc. civ., pentru a fi puse în mod obligatoriu, în discuția părților, anterior dezbaterii în fond a cauzei.
Nici critica referitoare la nepronunțarea instanței, asupra capătului de cerere privind netrimiterea în executare a sentinței civile nr. 2782/2002, către autoritățile germane, nu este întemeiată, întrucât un astfel de capăt de cerere nu a fost formulat.
în ce privește acordarea daunelor morale, față de precizarea făcută în acțiunea introductivă, potrivit căreia întinderea acestora nu este cunoscută, iar pe parcursul procesului nu s-a formulat nici o completare de acțiune, s-a concluzionat în mod corect, că nici un astfel de capăt de cerere nu există, deoarece nu îndeplinește condițiile impuse de art. 112 pct. 3 C. proc. civ., acela al determinării valorii obiectului cererii. în plus, față de aceste considerente, față de respingerea capătului principal al acțiunii, acela al obligării pârâtei la răspuns, pentru motivul că s-a răspuns la adresa reclamantei, chiar dacă s-ar fi reținut existența și a unui capăt de cerere subsidiar, acesta trebuia respins, deoarece urmează soarta principalului.
în ce privește nemotivarea în drept a sentinței, chiar dacă nu s-a făcut o referire expresă la cerințele imperative ale art. 112 C. proc. civ., care au fost îndeplinite prin rămânerea fără obiect a acțiunii, considerentele de fapt sunt evidente și nu pot avea drept consecință, eventuala modificare ori casare a sentinței.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 27/2005. contencios → |
|---|
