ICCJ. Decizia nr. 329/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 8 decembrie 2003, reclamanta I.A. a solicitat, pe calea contenciosului administrativ, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii nr. 8780 din 5 decembrie 2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Motivându-și cererea, reclamanta a arătat că a fost strămutată împreună cu familia, de către autoritățile maghiare din Oradea, în localitatea Gyomore, și ulterior în Kotegyan, din Ungaria, de la data ocupării Ardealului de Nord, până în primăvara anului 1945, din motive etnice, tatăl său fiind angajat al Căilor Ferate din Ungaria (M.A.V.).
Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 6/CA/2004 - PI din 12 ianuarie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța a considerat că această soluție se impune, în raport cu dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, și cu faptul că reclamanta a dovedit că părinții săi au fost strămutați din Oradea, în Ungaria, neavând relevanță că tatăl reclamantei a continuat să lucreze la M.A.V., câtă vreme strămutarea însăși este o modalitate de persecuție etnică.
împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor.
în motivare, recurenta a susținut că instanța a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000. Astfel, nu se poate considera că familia reclamantei a suferit persecuții și că motivul părăsirii domiciliului a fost de natură etnică, întrucât în urma ocupării Ardealului de Nord, populația rămasă acolo a fost integrată Statului Maghiar, iar schimbarea domiciliului a fost determinată de schimbarea locului de muncă al tatălui reclamantei, cu beneficierea de anumite privilegii: locuință de serviciu, salarizare etc.
în sprijinul susținerilor sale, recurenta a invocat și Precizările C.N.P.A.D.A.S. nr. 102 din 29 martie 2002.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
Astfel, așa după cum în mod corect a reținut instanța de fond, reclamanta a dovedit prin probele administrate, persecuțiile etnice suferite, întrucât după ocuparea Ardealului de Nord, tatăl său, care era ceferist român, a fost strămutat împreună cu familia, alături de alți ceferiști români în Ungaria, în locul lor fiind aduși lucrători de etnie maghiară. Această măsură a fost un abuz, nu o schimbare obișnuită a locului de muncă al tatălui său, care a fost nevoit să plece, pentru că, altfel, nu ar fi putut asigura întreținerea familiei, în lipsa unei alte surse de venit.
Este evident că măsura schimbării locului de muncă al acestuia a fost un act impus, o măsură de persecuție din motive etnice, care trebuie interpretată în raport cu conjunctura istorică a momentului, fiind cunoscute tendințele de deznaționalizare forțată a populației române din teritoriile ocupate.
Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei privind precizările C.N.P.A.D.A.S., întrucât acestea nu sunt în concordanță cu spiritul legii, forța lor juridică fiind discutabilă.
Având în vedere cele prezentate, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 330/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 40/2005. Contencios → |
|---|
