ICCJ. Decizia nr. 339/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 339/2005
Dosar nr. 4675/2004
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 1 octombrie 2003, reclamantul B.M. a solicitat, pe calea contenciosului administrativ, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, anularea hotărârii nr. 6355/5367 din 22 iulie 2003, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este îndreptăţit la acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de legea indicată, întrucât în anul 1941 a fost deportat împreună cu familia din Durostor - Bulgaria, în România, în baza Tratatului de la Craiova. Pârâta, însă, i-a respins în mod nejustificat petiţia formulată în acest sens.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 27 din 14 ianuarie 2004, a admis acţiunea, a constatat că reclamantul se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 189/2000 şi a dispus anularea hotărârii atacate, cu obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre, prin care să constate că reclamantul se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 189/2000.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, prin probele administrate, reclamantul a dovedit că în anul 1941, împreună cu familia au fost strămutaţi din Bulgaria, în România, pe criterii etnice, în baza Tratatului de la Craiova. Schimbarea numelui tatălui său din Ţ., în B., împrejurare probată îndeajuns, nu este de natură a determina respingerea acţiunii, fiind vorba despre identitate de persoane.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 8, 9 şi 10 şi ale art. 3041 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că reclamantul nu a făcut dovada încadrării în prevederile Legii nr. 189/2000, actele depuse referindu-se la o altă persoană. Că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, deoarece trebuia să se pronunţe cu privire la actele care au stat la baza emiterii hotărârii contestate.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, în vigoare la momentul pronunţării hotărârii recurate, „instanţa, soluţionând acţiunea, poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. Instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii".
Soluţia pronunţată de prima instanţă este în concordanţă cu aceste prevederi legale, precum şi cu cele ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care consacră principiul rolului activ al judecătorului şi îl obligă la aflarea adevărului în cauză, astfel încât recurenta nu poate susţine că instanţa şi-a depăşit competenţa sau a schimbat înţelesul actului dedus judecăţii, dacă, pentru dezlegarea pricinii, a avut în vedere întreg materialul probator administrat în cauză, şi nu numai înscrisurile depuse la comisia de specialitate din cadrul autorităţii publice pârâte.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, curtea de apel a reţinut corect că prin adeverinţa nr. 1527 din 4 noiembrie 2002, declaraţia de notorietate a martorilor N.I. şi B.C., actele de stare civilă, situaţia de avere imobiliară reală a locuitorului G.T.Ţ. şi declaraţiile martorilor P.G. şi Ş.I., intimatul-reclamant a dovedit că, începând cu anul 1941, tatăl reclamantului, T.G.Ţ., împreună cu familia au fost strămutaţi pe criterii etnice, din Bulgaria, în România urmare a Tratatului de la Craiova. Prin urmare, pentru perioada 15 martie 1941 - 6 martie 1945, intimatul este îndreptăţit la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2002.
În consecinţă, se reţine că faţă de dovezile de la dosar, sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, considerente pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) teza II-a C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 27 din 14 ianuarie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 338/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 340/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
