ICCJ. Decizia nr. 344/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 344/2005
Dosar nr. 4682/2004
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 4 decembrie 2003, reclamantul G.M. a înregistrat acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, prin care a solicitat anularea hotărârii nr. 8196/6283 din 26 septembrie 2003, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Motivându-şi cererea, reclamantul a arătat că este îndreptăţit la acordarea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, întrucât în septembrie 1943 a fost evacuat, fără părinţi, din Ordinul Ministerului Transporturilor, de la Şcoala de elevi meseriaşi de la depoul C.F.R. Chişinău, din Basarabia, la Şcoala Profesională C.F.R. Arad, această măsură fiind o modalitate de persecuţie din motive etnice.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 226 din 5 februarie 2004, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că perioada refugiului, respectiv începând din anul 1943, nu poate fi apreciată, ca persecuţie etnică, deoarece, din punct de vedere istoric şi geografic, în anul 1943 Basarabia era parte componentă a României, în acest sens fiind şi adresa nr. 2661/2002, a Academiei Române, depusă la dosar.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa nu şi-a exercitat rolul activ în stabilirea situaţiei de fapt reale, s-a bazat pe probe confuze şi neconcludente, care nu au condus la aflarea adevărului şi s-a folosit de mărturii extrajudiciare incomplete.
Recursul este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuţia părţilor, orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii şi să ordone toate dovezile pe care le consideră folositoare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depăşească obiectul litigiului.
În ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către reclamantul-recurent nu au putut fi verificate suficient, prin probele administrate, înscrisurile depuse şi declaraţiile extrajudiciare din dosar nefiind pe deplin convingătoare, privind faptul generator de drepturi în litigiu.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aşa cum a fost completată şi modificată, de dispoziţiile acestei ordonanţe beneficiază persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Prin „persoană strămutată în altă localitate", conform dispoziţiilor HG nr. 127/2002, privind Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, se înţelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".
Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidenţa prevederilor legale mai sus citate şi pentru a vedea, astfel, dacă recurentul era îndreptăţit la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate fără echivoc perioada, cauza şi împrejurările în care acesta a fost mutat în anul 1943, din Basarabia, în România, de la Şcoala profesională de elevi meseriaşi la căile ferate şi, în concret, dacă măsura respectivă a reprezentat o modalitate de persecuţie din motive etnice.
Având în vedere susţinerile recurentului, din motivele de recurs, precum şi cele orale din şedinţa publică de judecată de la 25 ianuarie 2005, din care rezultă că în situaţia sa, s-au mai aflat şi alte persoane care ar putea prezenta explicaţii mai ample privind împrejurările momentului, indicând martorii C.A. şi M.O. (ale căror declaraţii extrajudiciare se află la dosar), urmează ca pentru stabilirea exactă a adevărului, Curtea, în baza art. 313 teza I C. proc. civ., să admită recursul, să caseze sentinţa atacată şi să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru suplimentarea probatoriului, prin audierea nemijlocită a martorilor specificaţi, precum şi prin orice altă dovadă permisă de lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul G.M., împotriva sentinţei civile nr. 226 din 5 februarie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 343/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 351/2005. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
