ICCJ. Decizia nr. 3522/2005. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3522/2005
Dosar nr. 4755/2003
Şedinţa publică din 3 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 139/CA pronunţată la 16 septembrie 2003, a respins pe fond, acţiunile conexe ale reclamantei SC A. SRL Iaşi, formulate în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei şi A.R.R. şi a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta SC I. SRL Iaşi. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia privind rămânerea fără obiect a acţiunii formulate de SC A. SRL, în contradictoriu cu A.R.R., invocată de SC I. SRL Iaşi şi excepţia lipsei plângerii prealabile.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea iniţială, introdusă la data de 2 iulie 2003, reclamanta SC A. SRL Iaşi a solicitat anularea actului administrativ nr. 10285 din 22 aprilie 2003, prin care pârâţii au dispus anularea atribuirii în favoarea sa, la data de 24 martie 2003, a traseului Iaşi - Paşcani, urmare a organizării de către A.R.R., filiala Iaşi, a unui concurs de atribuire în condiţii de perfectă legalitate.
Actul emis de pârâtă, prin care s-a dispus anularea atribuirii de traseu în favoarea reclamantei, este nul, pentru că A.R.R. nu are o astfel de atribuţie legală şi în plus, s-a lăsat influenţată în luarea unei astfel de decizii, de campania de presă calomnioasă, pornită după atribuirea traseului, de o firmă concurentă, respectiv SC I. SRL Iaşi, care a obţinut un punctaj inferior şi care a pretins neregularităţi ale procesului de atribuire din data de 24 martie 2003.
Prin cererea conexată ulterior şi soluţionată împreună cu acţiunea iniţială, introdusă la data de 18 august 2003, aceiaşi reclamantă, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, a solicitat instanţei, şi anularea actului administrativ în baza căruia A.R.R., filiala Iaşi, a organizat din nou, la data de 3 iunie 2003, atribuirea traseului Iaşi - Paşcani.
Instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamantei este nefondată, reţinând că s-au constatat nereguli intermediate de factorii de conducere care au organizat licitaţia din data de 24 martie 2003, de către A.R.R. Bucureşti, prin controlul efectuat de ministerul de resort.
Aspectele negative constatate se referă la faptul că directorul filialei Iaşi a A.R.R. şi-a favorizat fiul, în calitate de proprietar şi reprezentant al firmei reclamante, câştigătoare, firmă care a obţinut licenţă de execuţie pentru două autovehicule pentru care avea deja licenţă intervenienta SC I. SRL Iaşi, vizând aceeaşi perioadă.
Anularea justificată a licitaţiei din 24 martie 2003 a condus în mod justificat la reofertarea traseului, prin reorganizarea unei noi licitaţii, la 3 iunie 2003, la care reclamanta nu a mai participat şi care a fost câştigată de intervenienta în interes propriu.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, reclamanta SC I. SRL, criticând-o pentru lipsă de temei legal şi greşită aplicare a legii, ca şi pentru nepronunţarea asupra unor dovezi hotărâtoare în cauză, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 şi art. 3041 C. proc. civ. şi solicitând, urmare a admiterii recursului, modificarea sentinţei, în sensul admiterii cererii iniţiale şi a cererii conexe.
În esenţă, în dezvoltarea motivului de recurs formulat, recurenta-reclamantă a arătat că în mod nelegal, instanţa de fond a apreciat că A.R.R. Bucureşti avea posibilitatea să intervină cu un act care să anuleze o licitaţie, organizată legal, la nivel local, câtă vreme actul normativ incident, respectiv Legea nr. 105/2000 şi Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1844/2001, privind Normele metodologice de autorizare şi efectuare a transporturilor rutiere, nu prevăd în mod expres o astfel de posibilitate, art. 61 şi 64 invocate de pârâte, din respectivul act, reglementând o cu totul altă atribuţie.
Recurenta a susţinut că nu există o dispoziţie legală expresă care să îl îndreptăţească pe cel nemulţumit de atribuirea unui traseu, în speţă intervenienta în interes propriu, să se adreseze A.R.R. Bucureşti şi care să permită, totodată, acestei din urmă autorităţi, să anuleze respectiva atribuire.
În fine, recurenta a mai arătat că instanţa nu a coroborat judicios probele administrate de toate părţile în cauză, astfel că în mod eronat a reţinut imixtiunea fostului director al A.R.R., filiala Iaşi, în atribuirea iniţială a traseului în favoarea reclamantei-recurente, după cum, de asemenea, în mod nejustificat a reţinut că acele microbuze cu care a participat la traseu, sunt proprietatea intervenientei, când, în realitate, fuseseră achiziţionate de reclamantă, la 30 ianuarie 2003.
Recursul este nefondat.
Examinând hotărârea pronunţată, prin prisma criticilor recurentei, a probelor existente la dosar şi în raport cu prevederile legale incidente, Înalta Curte reţine că aceasta este legală şi temeinică şi urmează a fi menţinută pentru următoarele consideraţiuni.
Urmare a contestaţiei primite de la intervenienta SC I. SRL Iaşi, cu privire la modul de organizare şi atribuire a traseului public de persoane Iaşi - Paşcani din data de 24 martie 2003, A.R.R. Bucureşti a dispus ca o echipă de control să verifice cele reclamate.
Comisia de control a întocmit un raport în care a menţionat o serie de deficienţe, apreciate ca fiind ilegalităţi comise în scopul de a o favoriza pe recurenta-reclamantă, întrucât fiul şefului de agenţie era acţionar şi administrator în societatea respectivă şi a propus, în temeiul art. 61 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1842/2001, anularea atribuirii din data de 24 martie 2003.
Critica recurentei, în sensul că în mod legal, A.R.R. Bucureşti nu este îndrituită să dispună o astfel de măsură, nu poate fi primită, în condiţiile în care, Înalta Curte reţine, din economia şi finalitatea întregului act normativ sus-menţionat, că o autoritate centrală, precum A.R.R. Bucureşti, nu poate, atunci când constată prin pârghiile legale ce îi sunt puse la dispoziţie, cum ar fi corpul său de control, deficienţe şi ilegalităţi majore, să nu dispună măsurile legale pe care le apreciază oportune. În caz contrar, finalitatea şi până la urmă, chiar raţiunea existenţei unui corp de control în cadrul unei autorităţi centrale ar fi greu de justificat. În plus, textul legal menţionat vizează chiar posibilitatea A.R.R. de a elabora reguli procedurale proprii de desfăşurare a activităţii, care, fără a fi un drept discreţionar, demonstrează abilitatea conferită în mod legal a acestei autorităţi de a interveni prin măsuri adecvate, atunci când apreciază că se impune.
Reţinând probele administrate, astfel cum au fost judicios interpretate şi expuse şi prin hotărârea atacată, rezultă că măsura anulării de către pârâtă, a atribuirii în favoarea reclamantei-recurente a fost legal dispusă şi ca atare, corect menţinută de instanţa de fond.
Nefondată este şi critica referitoare la aprecierea instanţei asupra celorlalte probe administrate în cauză, câtă vreme actele dosarului au evidenţiat fără putinţă de tăgadă relaţia de rudenie a reprezentanţilor societăţii reclamante cu directorul filialei A.R.R., scandalurile de presă, suspiciunile întemeiate de favoritism şi abuzuri.
În fine, după cum corect a reţinut instanţa de fond, a doua licitaţie, organizată la 3 iunie 2003 pentru atribuirea traseului, a fost legal organizată, recurenta neavând nici măcar calitatea de participantă la aceasta.
Aşa fiind, faţă de cele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul de faţă, apreciind că nici una din criticile recurentei-reclamante nu poate fi primită, cu consecinţa menţinerii hotărârii legale şi temeinice a instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A. SRL Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 139/CA din 16 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3465/2005. Contencios. Recurs împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3573/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
