ICCJ. Decizia nr. 383/2005. Contencios. Anulare act control fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 383/2005
Dosar nr. 3350/2004
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 aprilie 2001, reclamanta SC P. SA Cluj Napoca a solicitat anularea deciziei nr. 331 din 13 martie 2001, a Ministerului Finanţelor Publice şi exonerarea de la plata obligaţiilor bugetare, stabilite prin procesul-verbal de control nr. 3150 din 20 iunie 2000, întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Cluj, în sumă de 2.893.528.255 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente unor debite, accize şi T.V.A., precum şi suspendarea executării acestuia, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990, până la soluţionarea acţiunii.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, împotriva actului de control a declanşat procedura de contestare prevăzută la acea dată de Legea nr. 105/1997, dar că toate căile de atac au fost respinse de organele cu atribuţii jurisdicţionale din Ministerul Finanţelor, menţinându-se în mod nelegal, obligaţia de plată, astfel că s-a emis somaţia de executare şi dispoziţia de urmărire nr. 14523 din 20 iulie 2000, împotriva căreia a formulat o contestaţie la executare, la Judecătoria Cluj Napoca.
A mai arătat că, în perioada procedurii administrativ-jurisdicţionale a intrat în vigoare OUG nr. 163/2000 şi, pentru a valorifica dispoziţiile art. 4, coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. c) din ordonanţă, a completat plângerea de la Ministerul Finanţelor, ducându-şi la îndeplinire şi obligaţia de informare privind situaţia majorărilor, de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Cluj.
A precizat că Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Cluj, pe de o parte, i-a eliberat un certificat de atestare fiscală, cu nr. 24532 din 14 noiembrie 2000, din care rezultă că societatea înregistra la acea dată o singură obligaţie către bugetul de stat, respectiv o diferenţă la fondul pentru risc tehnologic, care nu face obiectul cauzei şi care a fost achitată, iar, pe de altă parte, a solicitat B.C.R. Cluj, sistarea executării silite, pe motiv că unitatea şi-a achitat obligaţiile fiscale la bugetul de stat.
În opinia reclamantei, deşi prin intrarea în vigoare a OUG nr. 163/2000, titlul executoriu prin care societatea a fost obligată la plata unor majorări de întârziere, a fost desfiinţat de drept, prin efectul legii, autorităţile fiscale, în baza unei greşite stabiliri a situaţiei de fapt şi interpretări a actului normativ arătat, au menţinut în mod nelegal obligaţia sa bugetară.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 197 din 7 iunie 2001, a admis acţiunea şi a dispus anularea deciziei nr. 331 din 13 martie 2001, a Ministerului Finanţelor, a dispoziţiei nr. 128 din 28 septembrie 2000, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Cluj şi a procesului-verbal nr. 3150 din 20 iunie 2000, încheiat de organele de control ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Cluj şi a înlăturat obligaţia reclamantei de a plăti suma de 2.893.528.225 lei, majorări de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că acţiunea este întemeiată în baza dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 4 din OUG nr. 163/2000. Faptul că sumele stabilite prin procesul-verbal de control, sunt majorări de întârziere aferente unor debite reprezentând accize şi T.V.A., rezultă, fără nici un dubiu, atât din actul de control, cât şi din dispoziţia de urmărire, iar debitele care le-au generat, au fost achitate de reclamantă, până la termenul legal, conform certificatului de atestare eliberat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat ca fiind total greşită, susţinerea pârâţilor conform căreia OUG nr. 163/2000 nu poate fi aplicabilă speţei, deoarece era în vigoare la data controlului, câtă vreme din dispoziţiile art. 4 alin. (2) al acestui act normativ rezultă exact contrariul.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenţii au susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că intimata-reclamantă nu avea debite restante faţă de bugetul de stat, ci doar majorări, deoarece societatea înregistra debite neachitate, în cuantum de 99.350.124 lei, reprezentând T.V.A. aferentă lunii octombrie 1988 şi 1.537.670.351 lei accize, datorate la 31 decembrie 1998, debite ce sunt exceptate de la aplicarea prevederilor favorabile ale OUG nr. 163/2000.
Totodată, au arătat că s-a supraevaluat forţa probantă a certificatului de atestare fiscală şi nu s-a cerut dovada achitării debitelor în discuţie.
Cu privire la aplicarea art. 4 alin. (2) din OUG nr. 163/2000, recurenţii au precizat că în mod greşit instanţa a reţinut că autorităţile fiscale ar fi apreciat că aceste dispoziţii nu devin incidente, pe motiv că nu erau în vigoare la data controlului, întrucât aceste autorităţi au invocat neaplicarea prevederilor respective, în speţă, nefiind îndeplinite condiţiile cerute imperativ, art. 4 alin. (2) exceptând debitele neachitate, de la aplicarea celorlalte dispoziţii.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1965 din 21 mai 2003, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond era obligată să solicite părţilor să depună la dosar, ordinele de plată a debitelor pe care reclamanta susţine că le-a achitat, precum şi alte înscrisuri doveditoare şi chiar ordonarea efectuării unei expertize care să analizeze pe etape, natura plăţilor efectuate, în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 163/2000, respectiv art. 6 - 11, cu luarea în considerare a diverselor eşalonări de plată de care reclamanta a beneficiat.
Rejudecând cauza după casare, instanţa de trimitere, prin sentinţa civilă nr. 53 din 14 ianuarie 2004, a admis acţiunea, a anulat actele administrative atacate şi a exonerat pe reclamantă. de plata obligaţiilor bugetare stabilite prin actele respective.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin suplimentarea probatoriului. cu hotărârile judecătoreşti şi documente de plată, societatea reclamantă a clarificat problema naturii plăţilor şi etapele în care au fost realizate.
Instanţa a respins susţinerea recurenţilor, potrivit cărora OUG nr. 163/2000 nu era în vigoare la data efectuării controlului, deoarece majorările stabilite prin actul de control contestat. făceau obiectul acestui act normativ. la data pronunţării deciziei de către Ministerul Finanţelor.
A apreciat că prin încheierea Convenţiei nr. 146 din 20 noiembrie 2002, privind scutirea reclamantei. de plata majorărilor de întârziere. în sumă de 2.893.528.255 lei, Ministerul Finanţelor Publice a recunoscut indirect că reclamanta nu avea debite restante, cu titlu de T.V.A. şi accize, asupra cărora s-au calculat acele majorări de întârziere.
Instanţa a considerat că cererea formulată de pârâţi, în sensul respingerii acţiunii. ca rămasă fără obiect, în considerarea convenţiei. nu poate fi acceptată. întrucât obiectul pricinii îl constituie cenzurarea actelor administrativ-jurisdicţionale, raportat la condiţiile prevăzute de OUG nr. 68/1999 şi OUG nr. 163/2000, în timp ce convenţia a fost încheiată în baza unui alt act normativ, respectiv OG nr. 40/2002, iar facilitatea încetează dacă reclamanta nu respectă condiţiile prevăzute în acest act normativ.
Şi împotriva acestei sentinţe. pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj au declarat recurs, susţinând în esenţă, că instanţa a apreciat eronat probele administrate şi a aplicat greşit legea.
Astfel, au susţinut că cerinţele OUG nr. 68/1999 nu erau îndeplinite, iar faptul că cele două debite - 99.350.124 lei, T.V.A. şi 1.537.670.251 lei, accize, au fost anulate ulterior în instanţă, nu are relevanţă, în raport cu momentul soluţionării contestaţiei prin Decizia atacată.
Au precizat că, prin Convenţia nr. 146 din 20 noiembrie 2002, societatea reclamantă a fost scutită de plata majorărilor de întârziere în cuantum de 2.893.528.255 lei, acţiunea dedusă judecăţii rămânând, astfel, fără obiect, aspect care, în mod greşit nu a fost acceptat de instanţă.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate, actele dosarului şi normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.
În urma controlului efectuat de inspectori de specialitate din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj, la SC P. SA, Cluj, s-a încheiat procesul-verbal nr. 3150 din 20 iunie 2000, prin care s-au reţinut în sarcina agentului economic, obligaţii bugetare, constând în T.V.A., accize şi majorări de întârziere.
Referitor la T.V.A., organul de control a reţinut că la 31 decembrie 1998, reclamanta înregistra o restanţă de:
-1.298.606.685 lei, din care : 1.199.265.561 lei T.V.A. aferentă lunii noiembrie 1998, care a fost eşalonată la plată până la 31 iulie 2000, însă, renunţând la eşalonare, reclamanta a achitat integral acest debit, la 31 august 1999.
-99.350.124 lei T.V.A. rămas de plată din luna octombrie 1998 şi contestată conform Legii nr. 105/1997.
Din majorările în sumă de 577.841.254 lei, aferente debitului de bază eşalonat, s-a reţinut în actul de control că reclamanta a achitat 128.420.000 lei, rămânând un rest de 449.421.254 lei, neachitat la data controlului. Cu privire la această sumă, s-a apreciat că nu se aplică OUG nr. 68/1999, pentru că la 31 octombrie 1998, reclamanta avea un debit restant cu titlu de T.V.A., de 99.350.124 lei. Ca urmare, s-au recalculat majorările de întârziere aferente T.V.A., stabilindu-se obligaţia de plată pentru 859.646.159 lei, din care, scăzând suma de 109.400.656 lei, achitată cu O.P. nr. 763 din 14 iunie 2000, a rezultat obligaţia finală de plată, de 750.245.539 lei.
Referitor la accize, în actul de control s-a reţinut că prin procesul-verbal din 26 mai 1999, s-a stabilit un debit suplimentar cu titlu de accize, datorat la 31 decembrie 1998, în sumă de 1.537.670.251 lei şi 233.528.301 lei majorări, reţinându-se că aceste sume nu sunt achitate şi că formează obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.
S-a mai reţinut referitor la accize, că pentru suma de 3.780.854.885 lei şi 744.983.177 lei, majorări, reclamanta a obţinut o eşalonare de plată, prin actul nr. 4440177 din 28 ianuarie 1999, la care, însă, a renunţat, achitând integral accizele la 31 august 1999, iar din majorări a achitat suma de 100.368.136 lei, rămânând neachitată suma de 644.615.041 lei.
Şi cu privire la majorările corespunzătoare accizelor, organul de control a reţinut că reclamanta nu beneficiază de prevederile OUG nr. 68/1999, întrucât avea un debit restant de 1.537.670.251 lei, ce face, de asemenea, obiectul unei acţiuni în instanţă.
Astfel, scăzând suma de 100.368.136 lei, achitată cu O.P. nr. 773 din 15 iunie 2000, au fost recalculate majorările de întârziere, stabilindu-se o obligaţie de plată în cuantum de 2.143.282.716 lei.
Împotriva actului de control reclamanta a exercitat căile administrativ-jurisdicţionale, finalizate prin Decizia nr. 331 din 13 martie 2001, a Ministerului Finanţelor Publice, care a menţinut obligaţiile de plată privind majorările în sumă de 2.143.282.716 lei, aferente accizelor şi 750.245.539 lei, aferente T.V.A., cu motivarea că reclamanta nu beneficiază de facilităţile prevăzute de OUG nr. 68/1999, întrucât nu a achitat debitele restante, în termenele stabilite de această ordonanţă.
În ce priveşte incidenţa OUG nr. 163/2000, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a apreciat că, deşi reclamanta şi-a completat contestaţia, invocând şi acest act normativ, nu poate beneficia de facilităţile reglementate de aceasta, întrucât nu era în vigoare la data controlului.
În raport cu probele administrate în cauză, se reţin următoarele:
Suma de 99.350.124 lei, reprezentând T.V.A. aferentă lunii octombrie 1998, a fost reţinută ca obligaţie de plată către buget, prin actul de control nr. 23181 din 27 mai 1999, act care a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 167/2002, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, menţinută prin Decizia nr. 1464/2003 a Curţii Supreme de Justiţie. De altfel, această sumă a fost achitată în trei tranşe, ultima, la 5 decembrie 2000.
Faţă de această stare de fapt, respectiv, a achitării sumei de 99.350.124 lei şi a desfiinţării obligaţiei de plată pentru suma respectivă, prin hotărâri judecătoreşti, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, reclamantei îi sunt aplicabile facilităţile stabilite de OUG nr. 68/1999 şi de OUG nr. 163/2000.
Referitor la debitul de 1.199.265.561 lei, cu titlu de T.V.A., aprobat la eşalonare, chiar organul de control a reţinut că a fost achitat la 31 august 1999, reclamanta renunţând la eşalonare, iar obligaţia pentru suma de 99.350.124 lei a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească.
Prin urmare, în mod nelegal au fost calculate majorările de întârziere la nivelul sumei de 750.245.539 lei, ca urmare a înlăturării beneficiului aplicării OUG nr. 68/1999.
Susţinerile recurenţilor, în sensul că OUG nr. 163/2000 nu era în vigoare la data încheierii actului de control, nu pot fi reţinute, în considerarea faptului că majorările respective, potrivit art. 4 lit. a) şi c), coroborat cu art. 11 din ordonanţă, făceau obiectul acesteia, la data pronunţării deciziei de către Ministerul Finanţelor.
Deşi la data controlului acest act normativ nu era în vigoare, Ministerul Finanţelor Publice, fiind sesizat de către reclamantă, cu actul nr. 5694 din 15 noiembrie 2000, conform art. 15 din OUG nr. 163/2000, era obligat să trimită acest act la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.
Prin urmare, concluzia instanţei de fond, în sensul că nici din perspectiva OUG nr. 163/2000, reclamanta nu are obligaţia de plată a majorărilor de întârziere, întrucât debitele restante reprezentând impozite şi taxe, au fost achitate până la 31 octombrie 2000, este corectă.
Nici majorările de întârziere aferente accizelor, în cuantum de 2.143.282.716 lei, stabilit de organul de control, nu sunt datorate, şi pentru acestea, reclamanta beneficiind de facilităţile stabilite de OUG nr. 68/1999 şi OUG nr. 163/2000, având în vedere că suma eşalonată la plată, de 3.780.854.855 lei, a fost achitată la 31 august 1999, iar debitul suplimentar de 1.537.670.378 lei, a fost înlăturat prin aceleaşi hotărâri judecătoreşti.
Şi în ce priveşte majorările aferente accizelor, Ministerul Finanţelor Publice avea obligaţia să analizeze contestaţia reclamantei, şi în raport cu dispoziţiile OUG nr. 163/2000, chiar dacă aceasta nu era în vigoare la data efectuării controlului.
De altfel, din certificatul de atestare fiscală eliberat, ca urmare a cererii reclamantei, din 24 octombrie 2000, de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj - Serviciul administrare mari contribuabili, rezultă că aceasta nu figura în evidenţe cu obligaţii de plată, de natura celor ce formează obiectul pricinii de faţă.
Cât priveşte Convenţia nr. 146 din 20 noiembrie 2002, intervenită între Ministerul Finanţelor Publice şi societatea reclamantă, privind scutirea de plată a majorărilor de întârziere în sumă de 2.893.528.255 lei, în temeiul căreia recurenţii au solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca rămasă fără obiect, instanţa de fond a apreciat just că acest punct de vedere nu poate fi admis, întrucât convenţia a fost încheiată în baza OUG nr. 40/2002, iar facilitatea acordată încetează, dacă reclamanta nu respectă condiţiile prevăzute de acest act normativ.
În consecinţă, pentru considerentele menţionate, se constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva sentinţei civile nr. 53 din 14 ianuarie 2004, a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 382/2005. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 384/2005. Contencios. Nelegalitate Ordin... → |
|---|
