ICCJ. Decizia nr. 3919/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 5 mai 2003, reclamanta C.N. P.R. SA a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea deciziei nr. 73 din 24 martie 2003 și a procesului-verbal de control din 23 decembrie 2002.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că în mod greșit s-a dispus obligarea sa la plata sumelor de 37.300.274 lei, majorări de întârziere aferente T.V.A.; 2.565.811.516 lei, impozit pe profit suplimentar; 6.063.972.293 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit suplimentar și 11.810.055 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe veniturile nerezidenților.
De asemenea, reclamanta a invocat nelegalitatea măsurilor privind: - neacordarea facilităților fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 11/1999, pentru suma totală de 60.350.514.887 lei; - evidențierea în contabilitate a contravalorii serviciilor de trafic internațional la data prestării acestora; - depunerea de declarații rectificative pentru anii fiscali în care s-a constatat înregistrarea eronată a veniturilor și cheltuielilor.
Prin sentința civilă nr. 1207 din 11 mai 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că obligațiile fiscale au fost stabilite în mod legal, sens în care a înlăturat concluziile expertizei contabile, ca nefiind susținute de temeiuri legale, cu excepția aspectelor privind majorările de întârziere pentru veniturile realizate de nerezidenți, acestea fiind corect calculate și după opinia expertului.
Astfel, instanța a constatat că sunt datorate și calculate, cu nerespectarea prevederilor legale, majorările de întârziere aferente T.V.A., impozitul pe profit suplimentar și majorările de întârziere aferente acestuia.
Referitor la cheltuiala aferentă lucrărilor de coșerit, neacceptate la deducere, s-a reținut ca fiind legală, măsura dispusă de organele financiare, fiind incidente dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 70/1994.
Cu privire la facilitățile fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 11/1999, s-a arătat în cuprinsul sentinței că reclamanta a achitat obligațiile cuvenite la bugetul de stat și majorările, cu întârzieri repetate, măsura dispusă, de neacordare a facilităților, fiind legală.
Aceeași concluzie, a legalității măsurilor dispuse de organul de control a fost relevată de instanță și referitor la evidențierea în contabilitate, a contravalorii serviciilor de trafic internațional la data prestării acestor servicii, precum și la depunerea declarațiilor rectificative pentru anii fiscali în care s-a constatat înregistrarea eronată a veniturilor și cheltuielilor.
împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta C.N. P.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, reclamanta a învederat că instanța a înlăturat fără nici o justificare apărările reclamantei, susținute în totalitate de concluziile raportului de expertiză contabilă, argumentate în mod temeinic, cu trimitere expresă la o serie de acte normative aplicabile în materie de impozit pe profit, T.V.A., evidențe contabile.
S-a mai arătat că sunt total eronate considerentele sentinței privind nemotivarea din punct de vedere legal, a raportului de expertiză sau lipsa trimiterilor specifice la actele normative aplicabile și menționarea cu caracter general a actelor normative.
Pe fondul cauzei, reclamanta a învederat că nu au fost corect calculate cele 37.300.274 lei majorări de întârziere aferente T.V.A., întrucât taxa aferentă operațiunilor de leasing se plătește în cursul lunii la data plății furnizorului extern și este deductibilă fiscal.
De asemenea, compania nu datorează impozitul pe profit suplimentar față de caracterul specific și atipic al operațiunilor de trafic internațional derulat în parteneriat cu alte administrații poștale străine.
Decalajul dintre momentul înregistrării veniturilor și cheltuielilor aferente realizării acestora este inerent activității de trafic internațional pentru trimiterile poștale, reclamanta nefiind în culpă pentru modul de înscriere în contabilitate a veniturilor și cheltuielilor aferente unor astfel de operațiuni, iar recalcularea prin estimare a profitului impozabil pentru fiecare perioadă verificată fiind nejustificată.
în acest sens, reclamanta a arătat că a evidențiat perfect legal în contabilitate, sumele aferente traficului poștal internațional de la data acceptării deconturilor, și nu la data prestării efective a serviciilor în cauză.
Compania a mai criticat sentința, sub aspectul că ar fi datorat impozitul calculat pe veniturile nerezidenților, deși reclamanta a reținut acel impozit, prin impunere la sursă, cheltuiala respectivă fiind deductibilă fiscal.
De asemenea, reclamanta nu este în culpă, pentru faptul că nu au fost efectiv prestate lucrările de coșerit și totuși, a înregistrat cheltuielile respective în contabilitate, întrucât caracterul nereal al lucrărilor nu a putut fi determinat imediat, ci doar în aprilie 2002.
Se impune, de asemenea, a arătat reclamanta, exonerarea sa de plata majorărilor de întârziere aferente impozitului pe profit suplimentar care nu este datorat pentru argumentele menționate mai sus.
Nu este întemeiată nici recalcularea majorărilor de întârziere aferente veniturilor realizate de nerezidenți, întrucât organul de control nu a ținut cont de sumele virate în plus.
Cu privire la facilitățile fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 11/1999, rezultă din actele dosarului că sucursalele companiei, beneficiind de delegare de competență, au procedat la plata pe plan local a impozitului pe salarii și a T.V.A., cu excepția perioadei iulie - noiembrie 2000, când au fost achitate centralizat.
în condițiile în care în companie au avut loc și două reorganizări, se poate concluziona că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 11/1999.
Reclamanta a mai criticat sentința, și sub aspectul menținerii măsurilor dispuse de organul de control privind evidențierea în contabilitate a contravalorii serviciilor de trafic internațional la data prestării acestor servicii, precum și depunerea de către reclamantă, a declarațiilor rectificative pentru anii fiscali în care s-a constatat înregistrarea eronată a veniturilor și cheltuielilor.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304 și 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.
Astfel, Curtea a constatat că instanța de fond, după ce, considerând necesară părerea unui specialist, a dispus administrarea expertizei contabile pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, stabilite ca obiective, a înlăturat proba, fără motivare, reținând doar lipsa temeiurilor legale care să susțină concluziile lucrării.
Din lectura raportului de expertiză, rezultă că expertul și-a argumentat punctul de vedere, răspunzând obiectivelor stabilite și făcând trimitere la actele normative aplicabile în materia contabilității, a T.V.A. și a impozitului pe profit și pe venit.
Dacă instanța nu era lămurită prin expertiza făcută, avea posibilitatea de a cere lămuriri expertului, ori de a dispune completarea raportului sau o nouă expertiză contabilă, în conformitate cu prevederile art. 211 și 212 C. proc. civ.
Nepronunțându-se asupra probei expertizei administrate în cauză, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, impunându-se casarea și trimiterea cauzei, spre rejudecare.
în raport cu soluția dată recursului, Curtea a mai analizat și motivele vizând fondul litigiului, care urmează a fi avute în vedere ca apărări ale reclamantei, de instanța de trimitere.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3917/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3930/2005. Contencios → |
|---|
