ICCJ. Decizia nr. 3920/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 27 februarie 2004, reclamanta C.F. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale și pe conducătorul acestuia, I.M.P., solicitând aplicarea amenzilor legale conducătorului Ministerului Apărării Naționale și obligarea instituției la plata daunelor de întârziere pentru neexecutarea sentinței nr. 154/F din 27 iulie 2000, a Curții de Apel Brașov și a deciziei nr. 925 din 6 martie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, în cuantum de 74 dolari SUA/zi întârziere (echivalent în lei), pentru perioada 6 aprilie 2001 - 31 decembrie 2002 și 56 Euro/zi întârziere (echivalent în lei), pentru perioada de la 1 ianuarie 2002, până la data executării efective a hotărârilor.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 154/F din 27 iulie 2000, a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 925 din 6 martie 2001, a Curții Supreme de Justiție, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a fost obligat să o reintegreze în funcție, să-i plătească despăgubiri civile și cheltuieli de judecată, însă acesta, cu rea-credință, nu a executat hotărârile judecătorești menționate.
Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 85/F din 1 iunie 2004, a respins acțiunea, reținând, în esență, următoarele:
în speță, ne aflăm în prezența a două hotărâri date în același scop, și anume: o hotărâre prin care s-a dispus anularea Ordinului nr. 785/1993, al Ministerului Apărării Naționale, reclamanta fiind repusă, astfel, în situația anterioară și sentința nr. 154/F/2000, a Curții de Apel Brașov, irevocabilă prin decizia nr. 925/2001, a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcție, cu plata despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată.
Din probele administrate în cauză, instanța a constatat că, întrucât reclamanta nu a făcut demersuri pentru reintegrarea în funcție și pentru plata despăgubirilor, nu se poate reține culpa pârâților sau refuzul tacit de a pune în executare hotărârile judecătorești, ceea ce ar conduce la aplicarea sancțiunii cu amendă și la obligarea la plata daunelor de întârziere pe perioada pretinsă și în cuantumul precizat.
Chiar dacă executarea hotărârii pronunțate în contencios se face fără îndeplinirea unor formalități, aceasta nu presupune o totală pasivitate a reclamantei. Reintegrarea presupune ca persoana respectivă să vrea să fie reintegrată și numai după aceea se pune problema refuzului sau a culpei pentru neexecutare, în funcție de probe.
Cu privire la invocarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, instanța a reținut că din întreg probatoriul administrat în cauză și din analiza textului, rezultă că reclamanta nu se află în vreuna din cele trei situații expres prevăzute.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta C.F., susținând, în esență, că instanța a ignorat faptul că acțiunea era întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, astfel că a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății și a pronunțat o hotărâre care se sprijină pe motive de fapt, contradictorii, străine cauzei. De asemenea, instanța nu s-a pronunțat asupra mijloacelor sale de apărare față de actele depuse de pârâți și, în plus, nu a precizat în dispozitiv, "modul" în care s-a respins acțiunea, încălcând, prin toate cele arătate, echitatea și legalitatea procesului.
Recursul este nefondat.
Reclamanta a formulat acțiunea în baza art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, temei de drept reținut de instanța de fond, așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate.
Potrivit acestui text de lege, conducătorului autorității administrative i se aplică sancțiunea amenzii, iar reclamantului i se vor putea acorda daune pentru întârziere, numai atunci când autoritatea administrativă a fost obligată să înlocuiască actul administrativ, să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris și refuză să execute hotărârea judecătorească în termenele prevăzute la alin. (1).
în speță, recurenta a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, invocând "refuzul tacit" al Ministerului Apărării Naționale și respectiv, al conducătorului instituției, de a pune în executare sentința nr. 154/F din 27 iulie 2000, a Curții de Apel Brașov, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 925 din 6 martie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, prin care s-a dispus reintegrarea sa în postul de ofițer 3 cu activitate financiară sau pe un post echivalent, cu plata despăgubirilor reprezentând drepturi salariale.
Astfel, este fără echivoc că reclamanta nu se află în vreuna din situațiile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 29/1990.
Cu privire la executarea sentinței nr. 154/F din 27 februarie 2000, după pronunțarea de către Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a deciziei irevocabile nr. 925 din 6 martie 2001, Ministerul Apărării Naționale, prin adresele nr. 6067 din 7 noiembrie 2002 și nr. 6554 din 2 decembrie 2002, i-a comunicat reclamantei că poate solicita punerea în executare a hotărârilor, printr-o cerere adresată instituției, dacă dorește acest lucru.
Așadar, pentru neexecutarea hotărârii menționate, după ce a rămas irevocabilă, nu se poate reține culpa autorității administrative sau a conducătorului său, în timp ce reclamanta, o perioadă de 3 ani, nu a făcut vreun demers în acest sens către instituția pârâtă.
Or, dreptul de a cere sau nu executarea unei hotărâri judecătorești aparține persoanei interesate, în speță reclamanta, fiind o manifestare a principiului disponibilității.
De altfel, atunci când reclamanta a solicitat executarea silită, Judecătoria sectorului 5 București a respins cererea, prin încheierea nr. 237 din 16 martie 2004, constatând împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, soluție menținută și de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă și litigii de muncă, prin decizia nr. 398/A din 27 mai 2004.
în legătură cu dispozitivul hotărârii, este de precizat că acesta a fost corect alcătuit, în sensul că, cuprinde soluția ce s-a pronunțat în cauză, respectiv aceea de respingere a acțiunii.
"Modul" în care s-a respins acțiunea, la care se referă reclamanta, rezultă din motivarea sentinței, care este în strictă concordanță cu măsura luată de instanță prin dispozitiv, având în vedere toate probele administrate în cauză.
Față de cele ce preced, recursul se privește ca nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3926/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3949/2005. Contencios → |
|---|
