ICCJ. Decizia nr. 4293/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 2 septembrie 2004, reclamanta SC A.R.A. SA București a solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 3356 din 28 iulie 2004, emisă de pârâta C.S.A. și înlăturarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 5.000.000 lei, la care a fost obligată. în subsidiar, reclamanta a solicitat să se dispună anularea deciziei emisă de pârâtă.
în motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea normelor imperative prevăzute în art. 39 alin. (5) din Legea nr. 32/2000 și în O.G. nr. 2/2001, pentru că nu a fost semnată de președintele autorității pârâte, nu s-a întemeiat pe un act constatator prealabil, iar Nota de control nr. 14168 din 16 iunie 2004 nu reprezintă un asemenea act, pentru că nu a fost întocmită în prezența unui reprezentant al său ori a unui martor.
Reclamanta a mai arătat că decizia emisă de pârâtă este nelegală, pentru că temeiurile de drept invocate nu au corespondent în situația de fapt. Sub acest aspect, reclamanta a susținut că nu a încălcat dispozițiile art. 33 din Legea nr. 32/2000 sau normele prudențiale specifice prevăzute în aceeași lege, întrucât contractul de intermediere nr. 19448 din 29 august 2003 a fost legal încheiat cu SC T.A. SA, societate autorizată prealabil ca broker de asigurare, cu începere de la data de 2 iunie 2003 și înscrisă în lista brokerilor de asigurare publicată de comisia pârâtă, în M. Of. nr. 594/20.08.2003.
Prin sentința civilă nr. 8 din 10 ianuarie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, constatând că decizia atacată a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale față de reclamantă, care a încălcat prevederile art. 20 alin. (1) lit. a), alin. (3) lit. b) și art. 33 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, prin încheierea contractului de intermediere, cu un broker neautorizat, ceea ce a periclitat desfășurarea activității de asigurare.
Excepția nulității absolute a deciziei emise de pârâtă a fost respinsă de instanța de fond, cu motivarea că, în absența președintelui, actul a fost legal semnat de către vicepreședinte, iar lipsa mențiunilor invocate de reclamantă în acțiune nu atrage nulitatea deciziei de sancționare.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta, solicitând ca, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii.
în primul motiv de recurs, recurenta a susținut că excepția nulității absolute a fost respinsă de instanța de fond, printr-o interpretare greșită a normelor legale invocate și care prevăd imperativ că, deciziile autorității intimate nu pot fi semnate valabil decât de președintele Comisiei sau în numele și pentru președinte, de persoanele mandatate expres, în limitele și cu respectarea legii și a regulamentelor.
Soluția dată excepției de nulitate absolută a fost criticată de recurentă, și cu referire la prevederile O.G. nr. 2/2001, motivându-se că a fost greșit constatată legalitatea deciziei de sancționare emisă fără existența unui act prealabil, opozabil contravenientului, privind săvârșirea faptei care constituie contravenție. Nulitatea absolută a deciziei de sancționare a fost invocată de recurentă și față de dispozițiile art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001, învederând că actul de constatare a contravenției nu a fost semnat de un reprezentant al său ori de un martor și instanța de fond a apreciat greșit că în acest mod nu i-a fost încălcat dreptul la apărare.
Pe fondul cauzei, recurenta a criticat hotărârea de respingere a acțiunii sale, arătând că temeiurile de drept reținute de instanța de fond nu prevăd sancțiuni contravenționale pentru faptele constatate de intimată. Recurenta a susținut că fapta contravențională pentru care a fost sancționată, nu este prevăzută de lege și nu a fost dovedită, ci numai prezumată ca fiind o lipsă de supraveghere a activității unei unități din subordine sau o periclitare a drepturilor asiguraților prin contractele de asigurare emise de brokerul de asigurări SC T.A. SRL, deși a dovedit că acestea au fost valabil încheiate.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate și cu dispozițiile art. 304 și 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Legalitatea deciziei nr. 3356 din 28 iulie 2004, emisă de C.S.A., pentru sancționarea contravențională a SC A.R.A. SA București a fost constatată de instanța de fond, printr-o analiză judicioasă a cauzelor de nulitate și a celorlalte apărări invocate în cererea de chemare în judecată.
Motivele de nulitate absolută pentru care s-a formulat acțiunea în justiție, au fost corect respinse de instanța de fond și reiterarea lor în primele trei critici din recurs se dovedește a fi nefondată.
Recurenta a invocat ca primă cauză de nulitate absolută a deciziei nr. 3356 din 28 iulie 2004, lipsa semnăturii președintelui autorității intimate, susținând că actul nu a fost valabil întocmit prin semnarea lui de către vicepreședintele aceleiași autorități.
Sancțiunea nulității absolute nu este, însă, prevăzută de legea specială, respectiv de dispozițiile art. 4 alin. (26) și art. 39 alin. (5) din Legea nr. 32/2003, indicate de recurentă, drept temeiul juridic al cererii sale.
Referirea recurentei la legea generală privind regimul juridic al contravențiilor, este neîntemeiată, întrucât art. 17 din O.G. nr. 2/2001 prevede nulitatea procesului-verbal de contravenție, pentru lipsa semnăturii agentului constatator, dar în cauză această calitate aparține unui organ colegial și nu a fost contestată prin acțiune.
Decizia de sancționare a recurentei a fost adoptată de Consiliului C.S.A. care, potrivit art. 4 alin. (22) din Legea nr. 32/2000, deliberează valabil în prezența a cel puțin 3 din membrii săi, incluzând președintele sau, în absența acestuia, vicepreședintele.
Semnarea deciziei de către vicepreședintele comisiei este o consecință a delegării de competență, care operează de drept, în baza legii de organizare și de funcționare a intimatei, ca autoritate administrativă autonomă de specialitate.
Potrivit art. 19 - 20 din Legea nr. 32/2000, președintele este reprezentantul de drept al comisiei și în cazul imposibilității temporare de exercitare a prerogativelor președintelui, reprezentarea comisiei revine de drept vicepreședintelui.
Reglementarea legală a acestui transfer de competență este explicită în privința persoanei delegate și a întinderii atribuțiilor delegate, fiind justificată de imposibilitatea ca președintele unei autorități să poată exercita toate prerogativele conferite de lege, dar și de necesitatea de a se asigura continuitatea serviciului public îndeplinit de acea autoritate.
Instanța de fond a constatat de asemenea corect că nu constituie o cauză de nulitate absolută a deciziei nr. 3356 din 28 iulie 2004, lipsa unui act prealabil și opozabil recurentei în care să se fi constatat săvârșirea contravenției.
Decizia în care intimata a constatat fapta contravențională și a aplicat sancțiunea amenzii, este un act administrativ individual, pentru valabilitatea căruia legea nu a impus respectarea anumitor condiții procedurale prealabile și în consecință, nulitatea absolută a fost invocată de recurentă, fără temei legal.
Dispozițiile art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 au fost indicate fără relevanță în recurs, întrucât nu prevăd sancțiunea nulității și nici condiția actului prealabil de constatare a contravenției în cazul deciziilor autorității intimate, competentă potrivit legii speciale, atât pentru stabilirea, cât și pentru aplicarea sancțiunii contravenționale.
Aceleași dispoziții legale, precum și cele cuprinse în art. 15, 16 și 19 din O.G. nr. 2/2001 au fost invocate neîntemeiat, drept o altă cauză de nulitate absolută, reiterată în cel de-al treilea motiv de recurs.
Decizia nr. 3356 din 28 iulie 2004 este actul administrativ de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii contravenționale și în consecință, recurenta a susținut neîntemeiat, că decizia s-a emis pe baza constatărilor din Nota de control nr. 14168 din 16 iunie 2004, act care nu i-a fost comunicat și care nu-i este opozabil.
Nota de control din 16 iunie 2004 nu a fost adusă la cunoștința recurentei, dar nefiind actul de constatare a contravenției și de sancționare, nu era necesară respectarea condițiilor prevăzute de O.G. nr. 2/2001, pentru valabilitatea procesului-verbal de contravenție.
împrejurarea că nici decizia nr. 3356 din 28 iulie 2004 nu cuprinde semnătura și obiecțiunile recurentei sau semnătura a cel puțin un martor, nu determină nulitatea absolută a actului și instanța de fond a respins motivat, apărarea formulată în acest sens.
Lipsa acestor mențiuni nu face parte din categoria viciilor de formă care, potrivit legii generale art. 17 din O.G. nr. 2/2001, atrag nulitatea absolută a deciziei de sancționare contravențională.
Susținerea recurentei se dovedește a fi neîntemeiată și față de legea specială, Legea nr. 32/2000 care, în art. 39 alin. (11) cuprinde norma de trimitere la prevederile legii generale privind regimul juridic al contravențiilor, dacă nu contravin reglementării speciale.
Recurenta a fost sancționată contravențional pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 32/2000 privind societățile de asigurări și supravegherea asigurărilor, prin încheierea contractului de intermediere nr. 19448 din 29 august 2003, cu un broker neautorizat.
Prin natura sa, această faptă contravențională nu poate fi constatată în momentul săvârșirii, ci ulterior, pe baza documentelor prezentate de societățile de asigurare și de reasigurare și a controalelor efectuate de autoritatea intimată, abilitată să supravegheze și să controleze respectarea dispozițiilor Legii nr. 32/2000.
Față de particularitățile constatării contravenției în domeniul asigurărilor și reasigurărilor, nu se poate reține că nesemnarea deciziei de sancționare de către contravenient sau de cel puțin 1 martor reprezintă o formalitate substanțială care poate influența actul de decizie sau afecta garanțiile procesuale ale persoanelor interesate.
în condițiile în care legea nu a prevăzut și o procedură administrativă de contestare a actului de sancționare, iar în justiție, recurenta nu a contestat materialitatea faptelor reținute de intimată, ci numai calificarea lor juridică, se constată că sunt neîntemeiate susținerile privind fundamentarea deciziei nr. 3356 din 28 iulie 2004, pe o situație de fapt eronată și încălcarea dreptului de apărare al contravenientului.
Criticile formulate pe fondul cauzei sunt, de asemenea, nefondate, deoarece instanța de fond a constatat corect că, prin încheierea contractului de intermediere nr. 19448 din 29 august 2003, recurenta a încălcat dispozițiile art. 33 alin. (2), coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. a) și alin. (3) lit. b) din Legea nr. 32/2000, care prevăd că asiguratorii nu-și pot exercita activitatea prin brokeri neautorizați și sunt obligați să supravegheze activitatea unităților din subordine și agenților săi, astfel încât să nu pericliteze activitatea de asigurare desfășurată de asigurator.
Recurenta a susținut neîntemeiat, că la data încheierii contractului de intermediere nr. 19448 din 29 august 2003, SC T.A. SRL avea autorizație de broker de asigurări, conform listei brokerilor autorizați publicată de intimată, în M. Of. nr. 594/20.08.2003.
în lipsa brokerilor de asigurare la 28 august 2003, la poziția 167, SC T.A. SRL figurează ca având numai decizie de constituire (DC nr. 3855 din 2 iunie 2003), dar fără a deține și autorizație de funcționare, actul necesar desfășurării activității specifice intermediarilor în asigurări, conform art. 39 alin. (8) din Legea nr. 32/2000 și pct. 3 din Normele nr. 4/2001, emise de C.S.A.
în consecință, recurenta nu a respectat conducerea activității sale potrivit art. 20 din Legea nr. 32/2000, faptă care constituie contravenție conform art. 39 alin. (2) lit. b) din aceeași lege, astfel încât este nefondată și susținerea din recurs, prin care s-a contestat caracterul contravențional al faptei constatate de intimată.
Pentru motivele care au fost expuse și constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Curtea a respins, ca nefondat, prezentul recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4322/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4318/2005. Contencios → |
|---|
