ICCJ. Decizia nr. 452/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 452/2005
Dosar nr. 2231/2004
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 427 din 18 noiembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, în fond după casare, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC S.S. Oraviţa, împotriva pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin - Garda Financiară, secţia Caraş Severin şi, în consecinţă, a anulat procesul-verbal din 6 aprilie 2001, hotărârea nr. 9 din 27 aprilie 2000 şi Decizia nr. 957 din 27 iunie 2000, în partea privitoare la obligarea reclamantei la plata sumei de 510.277.710 lei, reprezentând impozit pe profit, T.V.A. şi majorări de întârziere aferente. Pârâţii au fost obligaţi la plata parţială a cheltuielilor de judecată către reclamantă, respectiv a sumei de 14.102.771 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta a contestat titlul de creanţă - procesul-verbal din 7 aprilie 2001, prin care organele de control au verificat perioada septembrie 1995 - ianuarie 2000, referitor la operaţiunile contabile privind contractul de locaţie nr. 877 din 2 octombrie 1995, încheiat cu SC S. SA Blejoi, privind actul încheiat de reclamantă, cu P.G., ce vizează înstrăinarea unui autocamion aparţinând reclamantei, precum şi modul în care societatea a dedus cheltuielile cu ratele de leasing pentru un număr de 3 autotractoare aduse ca aport la capitalul social al firmei, de către asociata S.M. Suma totală contestată a fost precizată, ca fiind de 711.413.038 lei.
În privinţa contractului de locaţie nr. 877/1995, în valoare de 115.000 mărci germane, prin care au fost date în locaţie două autoturisme; conform deciziei de casare nr. 3611 din 26 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a dispus efectuarea unei expertize financiare pentru a se verifica dacă prestaţiile de transport au fost efectuate şi dacă, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile în perioada august 1995 - august 1997, se pot considera venituri luate în calcul la stabilirea profitului impozabil şi la calculul T.V.A., sumele reprezentând preţul locaţiei care se achită în prestaţii de transport internaţional.
Organele de control au stabilit cuantumul obligaţiilor de plată la bugetul de stat, născute din raporturile cu SC S. SA Blejoi, la suma totală de 510.277.710 lei (87.937.488 lei impozit pe profit, 258.018.762 lei majorări de întârziere aferente, 41.654.707 lei T.V.A. şi 122.666.753 lei majorări de întârziere aferente acestei taxe).
S-a constatat, însă, că beneficiara veniturilor din contractul de locaţie nu este reclamanta, ci firma germană S.S. GmbH, astfel că actele contestate au fost anulate în ce priveşte obligarea reclamantei la plata sumei mai înainte arătate.
Relevante sub acest aspect s-au reţinut a fi procesul-verbal din 5 mai 1995, din care rezultă firma beneficiară a prestaţiilor de transport internaţional, precum şi concluziile expertului contabil în urma examinării a două documente întocmite de SC S. SA Blejoi, respectiv notificarea adresată Judecătoriei Oraviţa, în care sunt detaliate 18 facturi din perioada 19 iunie 1995 - martie 1996 şi un centralizator privind facturile emise de această societate şi înscrisurile de la firma germană.
În ceea ce priveşte celelalte măsuri dispuse de organele de control s-a constatat că acestea sunt legale şi au fost menţinute.
Astfel, faţă de prevederile art. 4 din OG nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, nu s-a acceptat deductibilitatea ratelor de leasing privind autotractoarele aportate la capitolul social, de către asociata S.M., aceste rate neconstituind cheltuieli ale societăţii reclamante.
Actul încheiat în 4 decembrie 1998, prin care reclamanta a vândut un autocamion şi o remorcă lui P.G., a fost considerat în mod neechivoc un contract de vânzare-cumpărare, astfel că neînregistrarea avansului încasat în contabilitate conform art. 12 din Legea nr. 82/1991, a condus la impozitarea societăţii în baza art. 4 din OG nr. 70/1994.
S-a constatat, de asemenea, că obligaţia de plată a T.V.A. este conformă cu dispoziţiile art. 2 din OG nr. 3/1992.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, Direcţia Generală a Finanţelor Publice. Caraş-Severin, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice.
Invocând în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat în esenţă că instanţa fondului a interpretat greşit contractul de locaţie nr. 877 din 2 octombrie 1995 şi aplicând greşit reglementările legale în materia impozitului pe profit şi a T.V.A., a exonerat-o pe reclamantă de obligaţiile legale datorate, deşi aceasta este beneficiara veniturilor din contractul de locaţie.
Critica formulată de recurenţi nu va fi primită.
Astfel cum se poate observa din considerentele sentinţei recurate şi din analiza amplului material probator administrat, beneficiara veniturilor din contractul de locaţie nr. 877 din 2 octombrie 1995, este o firmă germană, S.S. GmbH.
Această situaţie de fapt rezultă neîndoielnic atât din procesul-verbal încheiat la 5 mai 1995 între firma germană şi SC S. SA Blejoi, cât şi din expertiza contabilă efectuată în cauză, în conformitate cu Decizia de casare nr. 3611 din 26 noiembrie 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Expertul contabil a concluzionat că SC S.S. Oraviţa nu a realizat prestaţii de transport în calitate de locatar şi nu a realizat venituri, astfel că în mod corect instanţa a constatat că societatea nu poate fi obligată la plata impozitului pe profit şi a T.V.A., precum şi a majorărilor de întârziere aferente, în cuantumul de 510.277.710 lei stabilit de organele de control.
În aceste condiţii şi numai cu privire la suma mai înainte menţionată, s-a reţinut nelegalitatea şi s-a dispus anularea parţială a actelor administrativ fiscale contestate: procesul-verbal de control din 6 aprilie 2000, şi nu din 6 aprilie 2001, cum din eroare se consemnează în sentinţă, hotărârea nr. 9 din 27 aprilie 2000, dispoziţia nr. 6 din 27 octombrie 2000 şi Decizia Ministerului Finanţelor Publice nr. 957 din 27 iunie 2001 (data de 27 iunie 2000 fiind, de asemenea, o eroare materială strecurată în sentinţa recurată).
Examinându-se sentinţa atacată şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., se reţine că nu există motive pentru modificarea sau casarea ei, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 427 din 18 noiembrie 2003, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 433/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 46/2005. Contencios → |
|---|
