ICCJ. Decizia nr. 4935/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 20 aprilie 2005, reclamantul D.N. a solicitat, în temeiul art. 1,art. 7 alin. (3) și art. 3 din Legea nr. 554/2004,art. 16 alin. (1) și (2), precum și a art. 44 alin. (1) și (2) din Constituția României:
- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, la recunoașterea dreptului, printr-un act administrativ individual, privind plata sumei reprezentând diferențe de valoare sectorială aferente anului 2000, pe perioada cât a funcționat ca prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș;
- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, ca ordonator principal de credite, la plata sumei reprezentând diferențe de valoare sectorială aferente anului 2000, împreună cu actualizarea sumelor nete, având ca temei legal sentința emisă de instanța de judecată (sentința civilă nr. 43 din 24 ianuarie 2003, a Tribunalului Mureș, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 363/R din 25 martie 2003, a Curții de Apel Târgu Mureș);
- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în solidar cu pârâtul I.B., Procuror general la acest parchet, la plata sumei de 100.000.000 lei cu titlu de daune morale;
- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în solidar cu pârâtul I.B., procuror la acest parchet, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune.
La data de 20 mai 2005, reclamantul a depus la dosarul cauzei, o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (9) teza I din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește participarea obligatorie a procurorului în situația în care Ministerul Public este parte în proces.
în ședința publică, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalul Mureș.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 957 din 20 mai 2005, a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Mureș.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, Curtea de Apel București a reținut, pe de o parte, că excepția de procedură de necompetență materială are caracter absolut, peremptoriu și are precădere față de alte excepții, inclusiv față de excepția de neconstituționalitate.
Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (1), raportat la art. 166 C. muncii și cele ale art. 71-72 din Legea nr. 168/1999,art. 284 C. muncii și art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant susține că în mod greșit instanța de fond s-a pronunțat cu precădere asupra excepției de necompetență materială, deși trebuia să se pronunțe cu prioritate asupra admisibilității sau inadmisibilității excepției de neconstituționalitate ridicate, întrucât art. 29 alin. (2), (4) și (6) din Legea nr. 47/1992 impune o astfel de obligație.
în opinia recurentului-reclamant, până la soluționarea în vreun fel a excepției de neconstituționalitate în conținutul invocat, orice act procesual, deci inclusiv pronunțarea de către instanța de fond asupra excepției de necompetență materială, este nul absolut.
Cel de-al doilea motiv de recurs vizează declinarea competenței materiale în favoarea jurisdicției speciale prevăzută de Legea nr. 53/2003 (Codul muncii). Astfel, recurentul-reclamant susține că soluția instanței de fond este netemeinică, în raport cu dispozițiile O.G. nr. 177/2002, inversând principiul accesorium sequitur principalem, în sensul că a considerat că petitul subsidiar al cererii sale (plata sumei de bani) ce are caracter accesoriu, determină principalul (recunoașterea dreptului pretins de către pârâți) care pornește de la recunoașterea aceluiași drept, unor alte subiecte de drept, dar care se află în aceeași situație cu recurentul-reclamant.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu materialul probator, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, în baza considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 146 lit. d) din Constituția României, revizuită, Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, cu referire la legea organică a Curții [art. 73 lit. t), coroborat cu art. 146 lit. l) din Constituție].
Astfel, conform dispozițiilor alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (M. Of. nr. 643/16.07.2004), această curte decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Prin urmare, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, pentru a aprecia asupra admisibilității excepției în sensul alin. (6) al aceluiași articol, se impune o analiză competentă cu privire la legătura între excepția ridicată și soluționarea cauzei, respectiv în raport cu obiectul acțiunii.
în consecință, constatându-se că această apreciere este atributul instanței competente a soluționa pricina, înalta Curte a reținut că instanța de fond a procedat corect, atunci când a conferit prioritate excepției de necompetență materială, iar critica formulată este nefondată.
Referitor la motivul de recurs privind stabilirea instanței competente a soluționa cauza și a aprecia asupra admisibilității sesizării Curții Constituționale, se reține că și acesta este nefondat.
Astfel, este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002, aprobată prin Legea nr. 547/2003, magistrații și celelalte categorii de personal de specialitate prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale, pot face contestație, în termen de 5 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției sau Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, după caz, contestațiile soluționându-se în cel mult 30 de zile.
De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol, împotriva hotărârilor de conducere se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții de Apel București, hotărârile acesteia fiind irevocabile.
Așadar, în situația în care se solicită drepturi salariale restante, reținute și neacordate, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de normele mai sus arătate, întrucât este în discuție modul de stabilire a indemnizației, în sensul determinării concrete, matematice a acesteia.
Prin urmare, înalta Curte a constatat că în raport cu obiectul acțiunii recurentului-reclamant, în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză dispozițiile O.U.G. nr. 177/2002 se completează cu prevederile Codului muncii, conform art. 295 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, cu titlu de drept comun, fiind aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (1), raportat la art. 166 din lege.
în consecință, față de dispozițiile art. 71-72 din Legea nr. 168/1999,art. 284 C. muncii și art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării soluției [devenit după intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005,art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.], se reține că în mod corect, instanța de fond, în baza art. 158 C. proc. civ., a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului Mureș, la secția specializată în conflicte de muncă.
în această situație, constatându-se că sentința atacată este temeinică și legală, amplu și corect motivată, iar criticile aduse acesteia, nefondate, a fost respins recursul declarat în cauză, ca nefondat, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., raportat la cele ale art. 20 și 28 ale Legii nr. 554/2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4941/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4936/2005. Contencios → |
|---|
