ICCJ. Decizia nr. 4936/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 28 noiembrie 2003, reclamanta M.S., reprezentată de SC M.R. SRL București, a chemat în judecată Guvernul României, solicitând anularea H.G. nr. 827/2003 (M. Of. nr. 522/21.07.2003), în ceea ce privește preluarea efectivă a bunurilor ce fac obiectul respectivei hotărâri, de către Consiliul Județean Dâmbovița, de la Direcția Regională Vamală Interjudețeană Constanța.
Totodată, s-a solicitat și suspendarea aplicării hotărârii atacate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acestei acțiuni, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat mai întâi că a îndeplinit condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, dar că neprimind răspuns în termen legal, a formulat acțiune.
în opinia reclamantei, H.G. nr. 827/2003 îi vatămă drepturile și interesele, întrucât: în momentul trecerii cu titlu gratuit a bunurilor din proprietatea privată a Statului, în proprietatea privată a județului Dâmbovița, acestea erau sub sechestru asigurator legal instituit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (pentru a garanta recuperarea de către societate, a prejudiciului în cuantum de 478.450,90 dolari SUA, bunurile fiind inițial proprietatea SC P. SA, aflate în containerele reclamantei, în custodia SC T. SA Constanța și SC A. SA Constanța).
Așadar, arată reclamanta, la data intrării în vigoare a H.G. nr. 827/2003, bunurile ce fac obiectul acesteia, se aflau sub sechestrul asigurator legal instituit, motiv pentru care respectiva hotărâre nici nu se putea aplica, bunurile neputându-se prelua în materialitatea lor, trecerea lor în proprietatea județului Dâmbovița putându-se realiza doar sub aspect strict formal, scriptic, prin schimbarea titularului dreptului de proprietate.
Un alt motiv de nelegalitate al H.G. nr. 827/2003, invocat de reclamantă, este încălcarea dreptului său de retenție asupra respectivelor bunuri, rezultând din legea specială, independent de existența sechestrului, fiind aplicabile dispozițiile art. 589-590 C. com.
La data de 9 februarie 2004, reclamanta a formulat o nouă acțiune, solicitând, de asemenea, anularea H.G. nr. 827/2003, acțiune ce diferă doar în partea referitoare la îndeplinirea condițiilor privind procedura prealabilă, reclamanta invocând dispozițiile art. 21 din Constituția revizuită, precum și soluția dată reclamației sale administrative.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin încheierea din 18 martie 2004, a dispus întrunirea pricinilor și a admis, în principiu, cele două cereri de intervenție formulate de județul Dâmbovița, prin Președintele Consiliului Județean Dâmbovița și de Ministerul Finanțelor Publice, calificându-le ca fiind în interesul Guvernului României.
Prin încheierea din 1 aprilie 2004, aceeași instanță a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a agenției daneze, precum și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și a unit cu fondul cauzei, excepțiile privind lipsa calității procesuale active și excepția lipsei de interes, apreciind că pentru soluționarea lor este necesară administrarea de probe.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1054 din 6 mai 2004, a respins cele două excepții mai sus arătate și a respins, ca neîntemeiate, acțiunile conexe ale reclamantei.
Totodată, instanța a admis cererile de intervenție accesorii formulate de intervenienții județul Dâmbovița și Ministerul Finanțelor Publice, în interesul pârâtului Guvernul României, în sensul respingerii acțiunilor conexe, ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, întrucât:
- H.G. nr. 827/2003 a fost adoptată în temeiul art. 197 din Constituție și al art. 13 alin. (3) din O.G. nr. 128/1998, pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor menționate în anexă, intrate potrivit legii în proprietatea privată a Statului, la data de 1 februarie 2000, fiind considerate bunuri abandonate, deoarece SC P. SA nu și-a îndeplinit obligația de a-și ridica din vamă mărfurile importate.
- H.G. nr. 827/2003 a fost emisă de pârât, conform notei de fundamentare, prin însușirea proiectului inițiat de Ministerul Finanțelor Publice, autoritate care era competentă, potrivit art. 13 alin. (3) din O.G. nr. 128/1998, să atribuie, cu titlu gratuit, persoanelor juridice, bunuri intrate în proprietatea privată a Statului, care au fost achiziționate în baza unui contract de audit garantat de stat.
în acțiune, reclamanta nu contestă în fapt ca nelegală, măsura trecerii în proprietatea privată a Statului, a mărfii abandonate - proprietatea SC P. SA, ci preluarea efectivă a bunurilor prevăzute în anexă, de către județul Dâmbovița, pe considerentul că au fost preluate și un nr. de 29 de containere în care se afla marfa confiscată, containere proprietatea reclamantei.
Nu poate fi primit motivul de nelegalitate invocat, deoarece, pe de o parte, în baza sentinței civile nr. 116/MF din 27 aprilie 2001, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. 206/MF/2000, definitivă și irevocabilă la data de 27 aprilie 2001, reclamanta are titlu executoriu împotriva pârâtei SC P. SA, fiind admisă acțiunea sa în pretenții, iar pe de altă parte, măsura sechestrului asigurator instituită prin sentința civilă nr. 182 din 29 iunie 2000, până la soluționarea acțiunii de fond din dosarul nr. 206/MF/2000, a încetat de drept, devenind caducă.
Prin încheierea nr. 281/MF din 3 august 2003, pronunțată în dosarul nr. 199/MF/2003, s-a constatat încetată măsura sechestrului asigurator instituită prin sentința civilă nr. 182/MF din 29 iunie 2000, sentință rămasă definitivă și irevocabilă (prin respingerea recursului reclamantei, la data de 26 aprilie 2004) și ținând cont de caracterul declarativ al hotărârii, măsura sechestrului era caducă la data preluării efective a bunurilor de către intervenient.
Al doilea motiv de nelegalitate invocat de reclamantă, privind dreptul de retenție recunoscut de lege, vătămat, nu poate fi reținut, deoarece reclamanta nu a probat că la data preluării efective a bunurilor deținea o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să i se constate un drept de retenție asupra containerelor în care se afla marfa confiscată, proprietatea SC P. SA, iar, pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 116/MF din 27 aprilie 2001, reclamantei i s-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul suferit pentru imobilizarea și lipsa de folosință a unui nr. de 29 containere. Mai mult, instanța de fond a reținut că reclamanta s-a înscris la masa credală a SC P. SA, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 116/MF din 27 aprilie 2001.
Instanța de fond a apreciat că din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, reclamanta nu are un drept de retenție valabil sau de proprietate vătămate prin H.G. nr. 827/2003.
în plus, instanța de fond a reținut și că nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 9 din Legea nr. 29/1990 privind suspendarea executării actului administrativ.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen legal, societatea reclamantă, criticând-o pentru nelegalitate și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța de fond în mod greșit nu a reținut, pe de o parte, că la data intrării în vigoare a H.G. nr. 827/2003, bunurile ce fac obiectul acesteia, erau sub sechestrul asigurator legal instituit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar, pe de altă parte, că recurenta-reclamantă avea un drept de retenție asupra bunurilor rezultând din legea specială, independent de existența sechestrului, fiind aplicabile dispozițiile art. 589 -590 C. com.
Recurenta-reclamantă mai susține că prin aplicarea H.G. nr. 827/2003, în sensul trecerii bunurilor din proprietatea privată a Statului român, în proprietatea privată a județului Dâmbovița și în administrarea Consiliului Județean Dâmbovița și în special, prin preluarea lor efectivă de către reprezentanții noului proprietar, sunt vătămate drepturile și interesele sale, fiind înlăturat abuziv dreptul său de retenție asupra mărfurilor, drept recunoscut de legea specială, ce este preexistent constatării sale de instanța judecătorească, fiind în imposibilitate de a-și realiza creanța, situație pe care instanța de fond nu a reținut-o.
Intimatul-pârât Guvernul României și intimații-intervenienți au formulat întâmpinări, solicitând menținerea sentinței atacate, ca legală și temeinică.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu materialul probator administrat, precum și cu toate dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ. , înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu privire la motivul de recurs referitor la sechestrul asigurator, se constată că la momentul adoptării H.G. nr. 827/2003, sechestrul instituit ca măsură asiguratorie și provizorie nu mai putea produce efect, acesta fiind caduc, întrucât prin sentința civilă nr. 182/NF din 29 iunie 2000, a Tribunalului Constanța, definitivă și irevocabilă, s-a dispus instituirea sechestrului până la soluționarea acțiunii de fond sau prezentarea unei scrisori de garanție agreată de reclamant, dar nu mai târziu de expirarea duratei scrisorii de garanție, iar acțiunea a fost soluționată irevocabil, anterior datei adoptării hotărârii atacate.
Așadar, la data formulării de către Direcția Regională Vamală Constanța, a cererii privind constatarea încetării sechestrului asigurator, bunurile nu se mai aflau sub sechestru, nemaifiind, deci, indisponibilizate printr-o hotărârea judecătorească.
într-adevăr, prin încheierea nr. 281/MF/2003, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, a fost admisă cererea formulată în temeiul art. 111 C. proc. civ., constatându-se încetată măsura sechestrului asigurator, dar această încheiere nu a modificat regimul juridic al bunurilor mobile față de care expirase de drept măsura asiguratorie.
De altfel, nu este de neglijat nici faptul că recurenta-reclamantă nu a contestat caracterul accesoriu și limitat al instituirii sechestrului asigurator, nesolicitând prelungirea termenului sechestrului până la recuperarea efectivă a creanței sale prin hotărâre judecătorească.
Așadar, constatându-se că efectele juridice ale sechestrului asigurator au încetat la data expirării însăși a perioadei pentru care fusese instituită măsura asiguratorie, precum și faptul înscrierii recurentei-reclamante la masa credală, cu creanța în cuantum de 478.450,90 dolari SUA, în baza titlului executoriu obținut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, la dosarul de faliment al SC P. SA, se reține că dispozițiile H.G. nr. 827/2003 nu erau de natură a vătăma vreun drept sau interes al recurentei-reclamante.
Cât privește dreptul de retenție invocat de recurenta-reclamantă și pretins a fi încălcat prin H.G. nr. 827/2003, se constată că în mod corect s-a reținut de instanța de fond că aceasta nu a probat prin nici o hotărâre judecătorească irevocabilă, existența acestui drept de garanție reală imperfectă. Chiar în ipoteza în care ar fi aplicabile uzanțele internaționale și conosamentul, dreptul de retenție nu poate fi exercitat abuziv, ci numai cu autorizația instanței de judecată, or, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că s-a adresat instanței și că s-ar fi pronunțat vreo hotărâre judecătorească referitor la dreptul de garanție reală imperfectă invocat.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, iar criticile formulate împotriva acesteia, nefondate, a fost respins recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și cele ale Legii contenciosului administrativ, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4935/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4937/2005. Contencios → |
|---|
