ICCJ. Decizia nr. 4944/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, la 4 februarie 2005, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii acesteia, nr. 10482 din 15 octombrie 2004 și obligarea pârâtei să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în susținerea acțiunii, reclamantul a depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă, carnetul de muncă, precum și declarațiile notariale ale unor martori, arătând că, în septembrie 1940, el și părinții săi, care erau lucrători C.F.R., au fost constrânși de autoritățile maghiare să-și părăsească locuința din Cantonul Leș și să se mute pe teritoriul Ungariei, într-un alt canton, unde tatăl său, P.I., fusese obligat să se transfere cu locul de muncă, rămânând pe teritoriul statului maghiar până în luna octombrie 1944, când au revenit în Cantonul Leș.
Prin sentința civilă nr. 102/C.A./2005 - P.I. din 4 aprilie 2005, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, reținând că acesta, prin probele administrate în cauză, a făcut dovada strămutării sale din motive etnice.
împotriva acestei sentințe, invocând prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ., a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, susținând că este netemeinică și nelegală față de împrejurarea că mutarea reclamantului și a familiei sale din localitatea de domiciliu nu a fost consecința unor persecuții etnice, ci a transferului tatălui său la un alt loc de muncă, invocând, în acest sens, și Precizările emise de Casa Națională de Pensii și alte Asigurări Sociale, nr. 1026 din 29 martie 2002.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
în cauză, rezultă din probele administrate și este necontestat că, în septembrie 1940, reclamantul și părinții săi, care erau lucrători C.F.R., au fost constrânși de autoritățile maghiare să-și părăsească locuința din Cantonul Leș și să se mute într-un alt canton, pe teritoriul Ungariei, unde tatăl reclamantului fusese obligat să se transfere cu locul de muncă, rămânând pe teritoriul statului maghiar până în luna octombrie 1944, când au revenit în Cantonul Leș.
Faptul că plecarea intimatului-reclamant și a familiei sale din localitatea de domiciliu, în localitatea în care tatăl său fusese transferat, în interes de serviciu, a avut un caracter forțat, deci de strămutare, rezultă atât din declarațiile martorilor C.I. și N.A., audiați în fața instanței de fond, cât și din susținerile recurentei-pârâte care, acceptând că un eventual refuz al tatălui reclamantului de a se transfera, ar fi atras pentru acesta, sancțiunea radierii din drepturile de angajat, împrejurare de natură a avea consecințe grave pentru familia pe care o avea în întreținere, recunoaște, implicit, caracterul obligatoriu al transferului.
Pe de altă parte, din prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții exercitate de regimurile instaurate în România, în perioada precizată, sub forma refugiului, a expulzării sau strămutării în altă localitate, fără a se face nici o distincție, după cum refugiul, expulzarea sau strămutarea s-au făcut pe teritoriul de atunci al României sau în afara acestuia. Or, potrivit unui principiu de drept, unde legea nu distinge, nici instanța nu o poate face.
Referitor la Precizările emise de Casa Națională de Pensii și alte Asigurări Sociale, nr. 2375 din 19 iulie 2002, invocate de recurenta-pârâtă în motivele de recurs, se reține că acestea nu au relevanță în cauză, un asemenea act neputând avea ca efect restrângerea sferei de aplicare a unei legi.
Pentru considerentele arătate, recursul a fost respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4948/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4950/2005. Contencios → |
|---|
