ICCJ. Decizia nr. 4948/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, la 2 februarie 2005, reclamanta I.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii acesteia, nr. 15270 din 13 decembrie 2004 și obligarea pârâtei la recunoașterea calității de refugiată și acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999.
în susținerea acțiunii, reclamanta a depus mai multe înscrisuri, între care copii ale actelor de stare civilă și declarațiile unor martori, arătând că s-a refugiat împreună cu familia, din localitatea Florești, în localitatea Săvădisla, în perioada 1941 - 1944.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 212 din 30 martie 2005, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a anulat hotărârea emisă de pârâtă, obligând-o să să-i recunoască reclamantei, statutul de refugiată, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 15 septembrie 1944, cu acordarea drepturilor compensatorii legale corespunzătoare.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin probatoriul administrat în cauză, respectiv declarațiile celor doi martori, reclamanta a făcut dovada că împreună cu familia sa, urmare a persecuțiilor etnice instituite în localitatea de domiciliu, s-a refugiat din această localitate, într-o altă localitate, reîntoarcerea având loc în luna septembrie 1944.
Considerând-o netemeinică și nelegală, împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, arătând că în mod greșit instanța a stabilit calitatea de refugiată a reclamantei și a acordat acesteia, drepturile compensatorii prevăzute de lege, în condițiile în care părăsirea localității de domiciliu a avut loc anterior lunii septembrie 1940, când regimurile la care face referire O.G. nr. 105/1999, nu erau, încă, instaurate.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.
în conformitate cu art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 61din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.
în lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, declarațiile martorilor I.D. și C.C.
Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că înainte ca martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. Aceste reguli prevăzute de codul de procedură civilă trebuie considerat că se aplică tuturor declarațiilor de martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța de față, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a mărturiilor.
Or, analizând declarațiile martorilor depuse la dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor (aceasta rezultând doar în mod implicit din codul numeric personal), nu au fost lămurite în prealabil.
Din analiza acelorași declarații, rezultă vârsta extrem de mică, de 4 ani, pe care martorii o aveau la data producerii evenimentelor relatate; o contradicție referitoare la momentul de început al refugiului, care este iunie 1940, potrivit declarațiilor martorilor, respectiv anul 1941, potrivit susținerilor reclamantei; identitatea de nume și eventuala legătură de rudenie existentă între reclamantă și unul din martori (I.D.).
Se constată, de asemenea, că declarațiile martorilor nu sunt autentice, lipsindu-le încheierea de autentificare și nu confirmă susținerile reclamantei, potrivit cărora părăsirea de către aceasta și familia sa a localității de domiciliu ar fi fost consecința unor persecuții etnice, instanța de fond reținând, totuși, fără temei, această împrejurare, ca argument al soluției pronunțate.
Or, pentru a ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. în acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor, puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.
Față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent și contradictoriu, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.
Pentru aceste motive, recursul a fost admis, sentința atacată a fost casată și, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., a fost trimisă cauza la aceeași instanță, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) și (3) din același cod.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4943/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4944/2005. Contencios → |
|---|
