ICCJ. Decizia nr. 5260/2005. Contencios. Anularea măsurii privind interdicţia de intrare în România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5260/2005
Dosar nr. 561/2004
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 august 2003, reclamantul M.M., cetăţean sudanez, a solicitat anularea măsurii administrative dispusă de pârâta Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, privind interdicţia sa de a intra în România, pe o perioadă de 2 ani.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin dispoziţia nr. 162072/RA/3 din 24 aprilie 2003, pârâta i-a aplicat prevederile art. 102 alin. (2) din OUG nr. 194/2002, interzicându-i intrarea în România pe o perioadă de 2 ani, reţinând că a avut şedere ilegală în perioada 2000 - 2003, dar a refuzat nejustificat să aplice dispoziţiile art. 136 din acelaşi act normativ, care prevăd că dispoziţia de părăsire a teritoriului nu va fi însoţită de măsura interzicerii intrării în România, dacă în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, străinul cu şedere ilegală a solicitat eliberarea dispoziţiei de părăsire a teritoriului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 1619 din 15 octombrie 2003, cu motivarea că măsura interdicţiei de intrare în România a fost aplicată de pârâtă, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 123/2001 şi ale HG nr. 476/2001, întrucât reclamantul avut şedere ilegală de la expirarea vizei de intrare din 6 noiembrie 1999 şi până la data de 3 august 2001, când a solicitat Serviciului de Paşapoarte, reglementarea dreptului său de şedere. Instanţa de fond a considerat că reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 136 din OUG nr. 194/2002, care nu sunt aplicabile străinilor împotriva cărora existau deja instituite obligaţii înainte de intrarea în vigoare a noii reglementări.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamantul, solicitând ca, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., să fie casată hotărârea, ca nelegală şi netemeinică.
În primul motiv de recurs, s-a invocat nelegalitatea hotărârii atacate, cu motivarea că instanţa de fond a interpretat greşit norma imperativă cuprinsă în art. 136 alin. (2) din OUG nr. 194/2002, considerând că nu poate beneficia de această prevedere, deşi situaţia sa era în curs de soluţionare şi dispoziţia de părăsire a teritoriului nu trebuia însoţită de interdicţia intrării în România. De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de fond a apreciat greşit că normele tranzitorii din art. 136 al OUG nr. 194/2002 au reglementat în mod distinct situaţia străinilor cu şedere ilegală, faţă de care s-au aplicat anumite măsuri în baza legii anterioare şi situaţia străinilor cu şedere ilegală, faţă de care nu s-au luat asemenea măsuri.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică, pentru că s-a reţinut ca fiind dovedită măsura interdicţiei de intrare în România, anterior datei la care a intrat în vigoare OUG nr. 194/2002, deşi la dosarul cauzei nu au fost depuse asemenea dovezi. Recurentul a arătat că instanţa de fond a reţinut greşit şi că, în perioada 1999 - 2001, nu a depus diligenţe pentru reglementarea dreptului său de şedere în România.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a soluţionat cauza, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. 136 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 194/2002, aprobată prin Legea nr. 357/2003, potrivit cărora dispoziţia de părăsire a teritoriului, acordată la cererea străinilor cu şedere ilegală, în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, nu va fi însoţită de măsura interzicerii intrării în România.
Recurentul a solicitat la data de 15 aprilie 2003, Serviciului de Evidenţă Informatizată a Persoanei, Bucureşti, să-i elibereze dispoziţia de părăsire a teritoriului şi să-i aplice prevederile legale menţionate anterior.
Dispoziţia de părăsire a teritoriului eliberată la data de 22 aprilie 2003 a fost însoţită şi de măsura interzicerii intrării în România, pentru perioada 15 aprilie 2003 - 23 aprilie 2005, fiind respinsă cererea de aplicare a dispoziţiilor tranzitorii din OUG nr. 194/2002, pentru că anterior datei de intrare în vigoare a acestui act normativ, au fost luate faţă de recurent, măsuri similare în baza Legii nr. 123/2001.
Eliberarea acestei dispoziţii de părăsire a teritoriului a fost solicitată în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a OUG nr. 194/2002, însă dispoziţiile tranzitorii din noua reglementare nu erau aplicabile recurentului, datorită menţinerii efectelor măsurii anterioare, dispusă în baza Legii nr. 123/2001.
Astfel, se reţine că la data de 3 august 2001, recurentului i s-a interzis intrarea în România pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni. Recurentul nu a respectat această măsură, continuând să stea ilegal în România şi la data de 28 iunie 2002 i s-a eliberat o nouă viză de ieşire şi a fost majorată la 4 ani perioada interdicţiei de intrare în România. Urmare a memoriilor adresate de recurent, la 15 aprilie 2003 şi la 29 mai 2003, s-a aprobat reducerea la jumătate a perioadei de interdicţie.
În consecinţă, la intrarea în vigoare a OUG nr. 194/2002 şi în termen de 3 luni de la această dată, situaţia dreptului de şedere în România al recurentului nu era în curs de soluţionare şi nu erau aplicabile dispoziţiile tranzitorii din noua reglementare, pentru că nu expirase perioada interdicţiei de intrare în România, măsură care nu a fost anulată sau revocată.
În termenul de 3 luni de la intrarea în vigoare a OUG nr. 194/2002, recurentul nu se încadra în categoria străinilor cu şedere ilegală în România prevăzută în dispoziţiile tranzitorii ale noului act normativ, întrucât în perioada respectivă avea interdicţie de intrare şi, deci, nu era în curs de soluţionare situaţia dreptului său şedere.
Recurentul a susţinut neîntemeiat că la dosar nu s-au depus înscrisurile doveditoare pentru interdicţia sa de intrare în România, dat fiind că această măsură a fost înscrisă în paşaport şi a fost cunoscută din anul 2001, aşa după cum rezultă din cuprinsul acţiunii în justiţie şi din memoriile adresate intimatei pentru anularea interdicţiei.
De asemenea, recurentul a susţinut nefondat că în perioada 1999 - 2001 a depus diligenţe pentru reglementarea dreptului său de şedere, fără a administra probe în acest sens.
Pentru considerentele expuse, se constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi în consecinţă, nefiind motive de casare sau de modificare, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva sentinţei civile nr. 1619 din 15 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5259/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5261/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
