ICCJ. Decizia nr. 5264/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5264/2005
Dosar nr. 2175/2005
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 martie 2005, reclamanta O.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, anularea hotărârii nr. 1686 din 18 februarie 2005, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că este îndreptăţită la acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de legea sus-menţionată, deoarece, începând din anul 1940, la începerea războiului, împreună cu familia, fiind români de naţionalitate germană, au fost nevoiţi să se refugieze din localitatea de domiciliu, comuna Karapciu de Siret - Iordăneşti, U.R.S.S., în Germania şi, ulterior, în România.
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 78/CA din 9 mai 2005, a respins acţiunea şi a menţinut actul administrativ atacat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât măsurile de persecuţie pe motive etnice asupra reclamantei şi familiei sale nu au fost exercitate de regimurile instaurate în România, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, aşa cum impune legea, ci de alte state sau în perioada în care cei în cauză erau cetăţenii unui alt stat.
Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat recurs, reclamanta O.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10, precum şi al art. 3041 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate şi, în fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Recurenta a susţinut că soluţia primei instanţe este greşită, deoarece Legea nr. 189/2000 oferă un cadru reparator tuturor cetăţenilor români, aflaţi pe teritoriul României în perioada prevăzută, neinvocându-se vinovăţia deliberată a autorităţilor române, ci numai faptul că, fiind pe teritoriul românesc la data începerii privaţiunilor, nu se putea transfera responsabilitatea suferinţei sale în sarcina altui stat.
Reiterând susţinerile din acţiune, recurenta a mai arătat că, împreună cu familia, în calitate de locuitori ai comunei Karapciu de Siret - Iordăneşti, judeţul Storojineţ, în urma ocupării Bucovinei de Nord, de către armatele sovietice, au fost nevoiţi să se „strămute forţat" în Germania; trecând prin lagărele Strigau, Weimar, cu stabilirea ulterioară în localitatea Stadtilm, de unde, în luna august 1945, armatele sovietice i-au alungat după ocupare, timp în care au suferit numeroase privaţiuni, inclusiv decesul tatălui său.
Că, instanţa de fond a interpretat eronat permisiunea autorităţilor sovietice de stabilire în Germania, ca pe o favoare, când această măsură era concretizarea unei represiuni, iar faptul că au dobândit cetăţenia germană în perioada strămutării, nu i-a împiedicat ca, după terminarea războiului, păstrând încă cetăţenia română, să revină în România, reîntoarcerea în Bucovina nemaifiind posibilă.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
Potrivit prevederilor art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, aşa cum a fost completată şi modificată, de dispoziţiile acestei ordonanţe beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile enumerate de lege.
În cauză, aşa după cum, în mod corect, a reţinut prima instanţă, nu se poate susţine, pe baza probelor administrate, că recurenta-reclamantă s-ar afla în vreuna dintre situaţiile prevăzute de legea menţionată.
Astfel, din toată economia dosarului, nu rezultă că s-ar fi făcut dovada, în condiţiile art. 4 din HG nr. 127/2002, că părăsirea localităţii de domiciliu şi plecarea în Germania s-a datorat etniei recurentei, fiind, astfel, concretizarea unei măsuri de persecuţie, în accepţiunea actului normativ indicat.
Mai mult decât atât, din adresa nr. 1054972 din 11 noiembrie 2004, emisă de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, rezultă că nu se deţin documente referitoare la persoanele care ar fi fost evacuate/refugiate din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.
Afirmaţiile recurentei privitoare la situaţia de fapt invocată, respectiv la persecuţiile suferite şi motivul pretinsului refugiu nu sunt susţinute de nici o probă din care să reiasă că aceasta, împreună cu familia, ar fi fost nevoită să se refugieze în luna octombrie a anului 1940, datorită persecuţiilor exercitate pe criterii etnice, aşa cum prevede textul legal, în lipsa unor documente oficiale în acest sens, declaraţiile martorilor nefiind suficiente.
Faţă de dovezile administrate, instanţa fondului dând o corectă dezlegare cauzei deduse judecăţii, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva sentinţei civile nr. 78/CA din 9 mai 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5263/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5265/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
