ICCJ. Decizia nr. 5261/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5261/2005
Dosar nr. 77/2005
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 iunie 2004, reclamantul D.B., în calitate de soţ supravieţuitor al defunctei D.B.V., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D.G.M.P.S. - Casa de Pensii Constanţa, D.G., director general al D.G.M.P.S. Constanţa şi C.C., preşedintele Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000; obligarea acestora:
- să-i recunoască faptic, nu doar teoretic şi declarativ, toate drepturile ce i se cuvin conform Legii nr. 189/2000, suprimate prin întârzierea emiterii hotărârii nr. 20372 din 7 iunie 2004 şi a deciziei nr. 1272024 din 8 iunie 2004;
- să-i recunoască dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000, ca soţ supravieţuitor, începând cu prima lună următoare decesului soţiei, şi anume, septembrie 2003;
- să-i plătească despăgubiri morale şi materiale pentru obstrucţionarea şi restrângerea ilegală a acestor drepturi, prin suprimarea lor pe duratele întârzierilor, astfel:
- daune morale în sumă de 20.000.000 lei, pentru înjosirea pricinuită prin încălcarea de a nu-i fi recunoscut în maxim 30 de zile [art. 7 alin. (3) din Legea nr. 189/2000], drepturile cuvenite; pentru că în hotărâre şi decizie nu se precizează nimic despre drepturile cuprinse în art. 5, pe care, astfel, pârâtele le suprimă;
- la plata unor daune materiale în sumă de 17.992.000 lei, pentru pagubele pricinuite prin suprimarea drepturilor prevăzute de lege, cu cheltuieli de judecată.
A mai solicitat acordarea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei, în care pârâtele să achite pagubele astfel:
- recunoaşterea tuturor drepturilor acordate prin lege şi pretinse şi ducerea lor la îndeplinirea finală, până la expirarea termenului cerut prin capătul de cerere nr. 5;
- obligarea directorului general al D.G.M.P.S. Constanţa să plătească suma de 500 lei pe zi de întârziere, cu titlu de amendă Statului român;
- obligarea pârâtei D.G.M.P.S. Constanţa, la plata unor daune cominatorii în valoare de 5.000.000 lei pe zi de întârziere pentru neîndeplinirea până la termenul cerut la capătul de cerere nr. 5.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele:
- au fost încălcate de pârâte, termenele prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru emiterea hotărârii şi a deciziei contestate;
- singurul drept acordat integral este acela al indemnizaţiei lunare, dar şi în acest caz sunt implicate pierderi, prin tergiversarea plăţilor asupra indemnizaţiilor pe durata de timp de 7 - 8 luni;
- nu au fost completate toate rubricile cuprinse în formularul deciziei la pct. C şi D;
- nelegal se cere petenţilor să scrie o altă cerere pentru acordarea (după obţinerea hotărârii) gratuităţilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 (ex. transport S.N. C.F.R.);
- din hotărâre şi decizie nu rezultă existenţa unor drepturi, atât pentru reclamant, cât şi pentru fosta soţie şi nici că pârâtele ar avea datorii retroactive faţă de cei doi, ceea ce presupune o fraudare cu bună ştiinţă şi rea-credinţă a drepturilor şi intereselor cetăţeneşti.
Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 291/CA din 8 noiembrie 2004, a respins acţiunea, ca nefondată, în totalitate (cu toate capetele sale de cerere).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut punctual:
1) Emiţând actele administrative în discuţie, pârâta a recunoscut în fapt drepturile reclamantului, neputându-se susţine că acestea au fost stabilite doar teoretic ori că nu s-au respectat termenele legale, având în vedere că respectivele drepturi s-au acordat retroactiv;
2) Nu se pot acorda reclamantului, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în calitate de soţ supravieţuitor de la data decesului soţiei, pârâta respectând, sub acest aspect, dispoziţiile art. 5 din legea sus-menţionată;
3) Întrucât hotărârea şi Decizia emise de pârâtă prevăd momentul de la care se beneficiază de drepturile compensatorii şi nu s-au produs dovezi privind modul de cuantificare a „daunelor", nu se pot acorda despăgubiri materiale şi morale;
4) Fiindu-i respinsă acţiunea, reclamantului nu i se pot acorda cheltuieli de judecată;
5) Ultimul capăt de cerere nu poate fi admis, ţinând cont de faptul că acesta este în legătură directă cu celelalte capete de cerere care au fost respinse şi nu are temei legal.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.B., solicitând în temeiul prevederilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în principal, admiterea acţiunii sale, astfel cum a fost formulată.
Ca prim motiv de recurs, referitor la capătul 1 de cerere, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a ignorat dispoziţiile legale incidente, referindu-se doar la indemnizaţia prevăzută de art. 3 din lege, care, într-adevăr a fost achitată retroactiv, omiţând drepturile suplimentare prevăzute de art. 5 din Legea nr. 189/2000. Că referitor la aceste din urmă drepturi, curtea de apel a apreciat în mod greşit că întârzierea intimatei-pârâte nu l-a prejudiciat, atâta timp, cât nu i-au fost şi nici nu puteau să-i fie acordate retroactiv, ba mai mult, ele nu au fost prevăzute nici în hotărârea, nici în Decizia în cauză.
Cu privire la al doilea capăt de cerere, recurentul a criticat soluţia instanţei de fond, arătând, în esenţă, că drepturile compensatorii în calitate de soţ supravieţuitor trebuia să-i fie acordate începând cu data de întâi a lunii următoare decesului soţiei, respectiv 1 septembrie 2003, iar nu de la data de întâi a lunii următoare depunerii cererii.
Aceasta, întrucât formularea cererii sale în luna noiembrie 2003 s-a datorat tot nerespectării termenului de soluţionare a petiţiei soţiei, de către intimata-pârâtă, ceea ce l-a determinat să aştepte soluţionarea primei solicitări (a soţiei), pentru a o depune pe a sa.
Referitor la al treilea capăt de cerere, critica recurentului-reclamant vizează respingerea nejustificată a solicitării sale de reparare, prin despăgubire morală şi materială, a prejudiciului cauzat prin practicile abuzive ale autorităţii pârâte.
Recurentul a susţinut că despăgubirea cerută se impunea, datorită faptului că în calitate de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, a fost pus de către intimată în situaţia de a nu-şi putea cere la timpul cuvenit drepturile prevăzute de art. 5, tocmai pentru că hotărârea intimatei se emite cu 6-10 luni întârziere faţă de termenul legal.
Privitor la capătul de cerere nr. 4, recurentul a susţinut că bunul său simţ manifestat în sensul nealegerii unilaterale a unui expert care să-i cuantifice cheltuielile de judecată, a fost interpretat în mod greşit de către instanţa fondului, ca o lipsă de probatoriu cu privire la acest aspect, însă, în opinia sa, lipsa se poate remedia până la rejudecarea pricinii. De altfel, în cadrul dosarului de recurs, recurentul a şi depus seturi de precizări privind modul de calcul al cheltuielilor de judecată şi de evaluare a prejudiciilor, însoţite de înscrisuri justificative.
În sfârşit, privitor la ultimul capăt de cerere, recurentul a precizat că nu are obiecţii referitor la opinia instanţei, rezervându-şi-le pentru când va exista un titlu executoriu în soluţionarea pricinii.
Analizând motivele recursului, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Astfel, nu se poate susţine că instanţa de fond, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), prin aceea că nu ar fi avut în vedere şi drepturile prevăzute la art. 5 din Legea nr. 189/2000, pe care intimata-pârâtă nu le-a menţionat în actele emise.
Prima instanţă a reţinut corect că prin hotărârea nr. 20372 din 7 iunie 2004, intimata-pârâtă a admis cererea recurentului-reclamant, precizând că drepturile se acordă începând cu data de 1 decembrie 2004, deci retroactiv.
Aşa cum se specifică în chiar dispozitivul hotărârii menţionate, autoritatea intimată i-a stabilit recurentului, calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, ca urmaş, potrivit prevederilor art. 3, cu respectarea dispoziţiilor art. 7 din lege.
Nu era necesar să se menţioneze în hotărâre, în mod expres şi drepturile enumerate la art. 5, acestea izvorând din lege şi urmând a fi acordate de către alte autorităţi şi instituţii, după stabilirea calităţii de beneficiar al actului normativ reparatoriu.
Nici în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, nu se poate reţine că sentinţa recurată este supusă casării, potrivit art. 307 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 189/2000, drepturile compensatorii se acordă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea.
Norma menţionată fiind expresă, nu se poate deroga de la aceasta în sensul menţionat de recurent.
Ţinând cont de faptul că cererea recurentului-reclamant pentru acordarea drepturilor în calitatea prevăzută de art. 3 din lege, s-a depus în noiembrie 2003, prin hotărârea nr. 20372/2004, intimata-pârâtă a stabilit în mod legal că drepturile se acordă începând cu data de 1 decembrie 2003, şi nu începând cu data de întâi a lunii următoare decesului soţiei (1 septembrie 2003).
Întrucât, aşa după cum s-a arătat şi după cum, în mod corect, a reţinut şi prima instanţă, intimata-pârâtă a recunoscut şi stabilit acordarea retroactivă a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, fără a se restrânge aceste drepturi la indemnizaţia bănească, nu este întemeiat nici al treilea motiv de recurs.
Hotărârea instanţei fondului este legală şi temeinică şi în ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât potrivit prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., acestea sunt datorate de către partea care cade în pretenţii, or intimata-pârâtă nu s-a aflat în această situaţie, acţiunea reclamantului fiind respinsă pe toate capetele de cerere.
Având în vedere toate cele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul D.B. împotriva sentinţei civile nr. 291/CA din 8 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5260/2005. Contencios. Anularea măsurii... | ICCJ. Decizia nr. 5263/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
