ICCJ. Decizia nr. 556/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 15 martie 2004, reclamantul T.V. a chemat în judecată Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor bănești obținute prin sentința nr. 341/2002 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă prin decizia nr. 2355/2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, plus cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii s-a arătat că pârâta, prin Ordinul nr. 523 din 17 decembrie 2003, a dispus acordarea drepturilor cuvenite, ca despăgubire, după ce reclamantul a fost reîncadrat în funcția deținută anterior, prin Ordinul nr. 129/2003, al Președintelui Camerei de Conturi, însă nu a fost inclusă perioada 30 noiembrie 2001 - 31 decembrie 2001 și nu au fost actualizate toate drepturile salariale.
Reclamantul a mai precizat că prin cererea din 5 ianuarie 2004, a solicitat să i se plătească și diferența rezultată din perioada neluată în calcul, precum și diferența provenită din actualizarea de care a fost lipsit, însă i s-a acordat numai diferența pentru perioada 30 noiembrie - 31 decembrie 2001.
Ca urmare, reclamantul a solicitat să i se plătească diferența despăgubirilor rezultate din actualizarea în raport cu rata inflației și în raport cu dobânda legală, plus cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 500/2004, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, acțiunea a fost admisă în parte, Curtea de Conturi a fost obligată să plătească reclamantului, suma de 78.518.755 lei, reprezentând valoarea actualizată, în raport cu rata inflației, a drepturilor stabilite prin sentința civilă nr. 341/2002 a Curții de Apel Craiova. Totodată, a fost respinsă cererea privind actualizarea cu dobânda legală.
Instanța a reținut că prin Ordinul Președintelui Curții de Conturi a României s-a dispus reîncadrarea reclamantului, conform sentinței nr. 341/2002, a Curții de Apel Craiova, irevocabilă conform deciziei nr. 2355/2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, precum și plata drepturilor salariale, începând cu data introducerii acțiunii și până la reîncadrare, cu aplicarea majorărilor și indexărilor stabilite prin H.G. nr. 403/2001, O.U.G. nr. 187/2001, O.U.G. nr. 186/2002, O.U.G. nr. 123/2003, însă aceste sume nu au fost reactualizate, astfel cum prevede Codul muncii.
Această actualizare a fost stabilită de raportul de expertiză efectuat, la suma de 78.518.755 lei.
Cererea privind reactualizarea în funcție și de dobânda legală, conform O.G. nr. 9/2000, a fost respinsă, întrucât nu este prevăzută de Codul muncii.
împotriva acestei sentințe au declarat recursuri, ambele părți.
în motivarea recursului formulat de reclamant, se arată că instanța de fond în mod greșit nu i-a acordat actualizarea echivalentului drepturilor salariale, cu dobânda legală stabilită de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 și nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată solicitate. Recurentul a solicitat cheltuieli de judecată și a precizat că suma la care trebuie să fie obligată Curtea de Conturi, este de 168.686.596 lei, cu actualizare la data plății efective.
în motivarea recursului pârâtei s-a arătat că prin titlul executoriu - sentința nr. 341/2002 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, irevocabilă conform deciziei nr. 2355/2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, Curtea de Conturi nu a fost obligată la plata drepturilor salariale reactualizate în raport cu rata inflației, astfel încât sentința atacată este greșită.
Verificând cauza, în funcție de motivarea recursurilor, în lumina dispozițiilor art. 3041C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele:
Prin sentința nr. 341/2002, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 2355/2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, s-a admis acțiunea reclamantului T.V., s-a anulat Ordinul nr. 757 din 20 noiembrie 2001, emis de Curtea de Conturi a României și a fost obligată pârâta să reîncadreze pe reclamant, cu plata drepturilor bănești, cuvenite de la data introducerii acțiunii și până la reîncadrarea efectivă.
După rămânerea irevocabilă a hotărârii, reclamantul s-a adresat cu cerere, conducerii Curții de Conturi a României și a solicitat executarea sentinței.
Prin Ordin al Președintelui Curții de Conturi a României, s-a dispus reîncadrarea și plata drepturilor salariale, începând cu data introducerii acțiunii și până la reîncadrare, cu aplicarea majorărilor și indexărilor stabilite prin H.G. nr. 403/2001, O.U.G. nr. 187/2001, O.U.G. nr. 186/2002, O.U.G. nr. 123/2003.
Curtea de Conturi nu a realizat o despăgubire efectivă a reclamantului, întrucât nu a executat sentința nr. 341/200,2 a Curții de Apel Craiova, în conformitate cu legea, respectiv art. 78 C. muncii, care prevede că în cazul în care concedierea a fost efectuată nelegal, angajatorul trebuie să plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate.
Recurenta-pârâtă a acordat petentului, numai salariile indexate și majorate, dar nu și reactualizate.
Cum reactualizarea are în vedere acordarea indicelui de inflație, în mod legal și temeinic instanța de fond a obligat Curtea de Conturi, la plata sumei de 78.518.755 lei, stabilită prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.
Susținerea Curții de Conturi, în sensul că titlul executoriu nu prevede plata drepturilor salariale reactualizate, nu poate fi primită, nefiind reală.
Plata drepturilor salariale trebuie efectuată în conformitate cu legea, respectiv art. 78 C. muncii, întrucât sentința nr. 341/2002, a Curții de Apel Craiova a dispus anularea disponibilizării reclamantului și a repus părțile, în situația anterioară emiterii Ordinului nr. 757/2001, obligând pârâta la plata drepturilor bănești cuvenite reclamantului.
Așadar, recursul pârâtei este nefondat.
Nici susținerea recurentului-reclamant, privind obligarea angajatorului, la plata dobânzii legale, conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000, nu poate fi admisă, nefiind în conformitate cu textul legal sus-menționat.
întrucât Codul muncii, adoptat în anul 2003, în cazul anulării concedierii nelegale, nu prevede și plata dobânzii, instanța nu poate acorda despăgubiri peste limitele impuse de textul art. 78 C. muncii și nu este îndreptățită să aplice dispozițiile din O.G. nr. 9/2000.
Susținerea recurentului-reclamant privind acordarea dobânzii legale, se fundamentează pe o opinie din literatura de specialitate exprimată în "Dreptul" nr. 3/2000 și reluată într-un tratat de dreptul muncii. Trebuie, însă, observat faptul că aceste opinii se refereau la dispozițiile din vechiul Cod al muncii (art. 136 și 111), care nu prevedeau în ce constă despăgubirea care trebuie primită de angajat.
Cum actualul Cod al muncii conține prevederi exprese referitoare la componența despăgubirii [art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003], astfel cum s-a precizat mai sus, Curtea a apreciat că acordarea dobânzii reprezintă o adăugare nepermisă la lege.
De precizat că, se au în vedere dispozițiile din Codul muncii, întrucât din actele dosarului rezultă că recurentul-reclamant are contract de muncă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 94/1992. Totuși, competența instanței de contencios administrativ în soluționarea acestei cauze, este atrasă de faptul că acțiunea privind anularea disponibilizării a fost admisă de instanța de contencios administrativ, prin sentința nr. 341/2002, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, irevocabilă conform deciziei nr. 2355/2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. în cazul de față, Curtea apreciază că fiind vorba de o contestare a executării sentinței sus precizate, competența aparține instanței de executare, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, iar recursul se soluționează de secția de contencios administrativ a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referitor la motivul de recurs privind neacordarea cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că sentința este greșită.
într-adevăr, recurentul-reclamant a solicitat prin acțiune, cheltuieli de judecată, pe care le-a și dovedit cu chitanțele depuse în dosarul instanței de fond: 2.000.000 lei, onorariu expert și 5.000.000 lei, onorariu avocat.
Aceste cheltuieli trebuie acordate numai în parte, întrucât acțiunea a fost admisă în mod legal și temeinic, numai în parte.
Pe cale de consecință, recursul formulat de reclamant a fost admis, sentința a fost modificată și pârâta a fost obligată să plătească reclamantului, 3.500.000 lei, cheltuieli de judecată, conform art. 274 C. proc. civ., având în vedere cuantumul pretențiilor admise.
Pentru considerentele expuse, recursul pârâtei a fost respins ca nefondat.
Cererea recurentului-reclamant, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, a fost respinsă. Sumele achitate cu titlul de taxă de timbru în recurs nu s-au imputat părții adverse, deoarece recursul reclamantului nu a fost admis decât în parte, și pentru o sumă modică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 620/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 555/2005. Contencios → |
|---|
