ICCJ. Decizia nr. 562/2005. Contencios. Anulare aviz si Norme - M.J. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 562/2005
Dosar nr. 5636/2003
Şedinţa publică din 2 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 9 decembrie 2003, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, C.L. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1781 din 30 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, hotărâre pe care recurentul o consideră nelegală.
În motivarea cererii, petentul a precizat că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 303 pct. 10 C. proc. civ.).
Sub acest aspect, petentul a precizat că Ministerul Justiţiei a fost abilitat de Guvernul României, prin art. 5 din HG nr. 409/1998, să emită norme pentru aplicarea acestei hotărâri. Pârâtul în cauză, împreună cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă aceasta, au emis normele nr. 318/FB/1929.
După publicarea normelor, ulterior, în mod unilateral, Ministerul Justiţiei a procedat la modificarea normelor sus-citate, în mod nelegal, publicându-le şi modificând, astfel, dispoziţiile Legii nr. 92/1992, art. 99. În acest sens, recurentul incriminează actele nr. 2186 din 24 aprilie 2003 şi nr. 2727 din 25 iunie 2003, care elimină gratuitatea serviciilor medicale privind lucrările stomatologice şi ochelarii de vedere, invocând în susţinerea temeiniciei recursului, nu numai Legea nr. 92/1992, art. 99, art. 2 lit. f) din HG nr. 409/1998 şi pct. 2 din Normele de aplicare a legii (cap. II).
Recurentul a mai susţinut că hotărârea criticată este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea sau aprecierea greşită a legii - art. 303 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurentul a precizat că în motivarea hotărârii, instanţa de fond a apreciat că „actele a căror anulare se solicită, numite de reclamant, avize, sunt emise de o direcţie de specialitate medicală din cadrul Ministerului Justiţiei, dar care nu sunt prin natura lor acte administrative individuale sau de autoritate care să producă prin ele însele efecte de natură a vătăma drepturi recunoscute de lege, reclamantului".
Recurentul a susţinut că Legea nr. 29/1990 nu conţine în art. 1, precizarea de act administrativ individual şi pe de altă parte, prin emiterea celor două acte, nr. 2186 din 24 aprilie 2003 şi nr. 2727 din 25 iunie 2003, pârâtul, respectiv Ministerul Justiţiei, l-a împiedicat să beneficieze de drepturi recunoscute de lege, actele sus-citate nefiind simple răspunsuri, ci acte administrative anulând dispoziţiile legii.
Decontarea serviciilor medicale pentru magistraţi se face potrivit dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 92/1992, ale HG nr. 409/1998 şi HG nr. 1006/1999, precum şi în temeiul normelor pentru aplicarea HG nr. 409/1998, iar nu potrivit dispoziţiilor OUG nr. 150/2002, cum susţine Ministerul Justiţiei, în avizul nr. 2186 din 24 aprilie 2003.
Recurentul a mai precizat că Normele de aplicare a HG nr. 409/1998 nu conţin o listă cu servicii medicale care să fie exceptate de la decontare, cum este cazul la OUG nr. 150/2002, act normativ unde în secţiunea a 6-a se stabilesc „serviciile medicale care nu sunt suportate din fondul naţional unic de sănătate". De asemenea, a mai precizat recurentul, OUG nr. 150/2002 nu conţine o nouă normă în care să se prevadă că există şi alte servicii medicale, decât cele prevăzute de art. 2 din HG nr. 409/1998.
Ca atare, a menţionat recurentul, magistraţii şi personalul auxiliar au gratuitate pentru toate serviciile medicale care se acordă de medicii care au contract cu casa de asigurări, dreptul lor neputând fi restricţionat printr-un act unilateral şi care contravine legii.
În subsidiar, recurentul a invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Sub acest aspect, recurentul a menţionat că „Ministerul Justiţiei este responsabil pentru neluarea măsurilor prin care să prevină emiterea de una din direcţiile din organizarea sa a unor acte care, deşi au produs consecinţe juridice, creează impresia că sunt exceptate de la controlul de legalitate, pe calea contenciosului administrativ".
Din actele cauzei, Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că prin sentinţa nr. 1781 din 30 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunilor conexe şi a respins ca inadmisibile, acţiunile conexe formulate de reclamantul C.L., în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei.
S-a reţinut de instanţă, că actele a căror anulare se solicită (nr. 2186 din 22 aprilie 2003 şi nr. 2727 din 25 iunie 2003), numite de reclamant, „avize", sunt emise de o direcţie de specialitate medicală din cadrul Ministerului Justiţiei, dar care nu sunt privitoare la acte administrative individuale sau de autoritate care să producă prin ele însele efecte de natură a vătăma drepturi recunoscute de lege, reclamantului.
A mai precizat instanţa de fond în sentinţa recurată, că actele contestate reprezintă simple adrese de răspuns, prin care pârâtul, prin direcţia de specialitate medicală, comunică punctul de vedere la solicitarea instituţiei unde este încadrat reclamantul, respectiv Curtea Constituţională.
De precizat că, avizul nr. 2186 din 22 aprilie 2003 menţionează că ochelarii de vedere nu se pot deconta, întrucât nu se regăsesc în anexa nr. 3 din Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei şi al Preşedintelui C.N.A.S. nr. 15/2003.
Recurentul a menţionat că prin scrisoarea recomandată, cu confirmare de primire, din 21 mai 2003, s-a adresat Ministerului Justiţiei, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, solicitând retragerea avizului sus-citat, dar nu a primit răspuns.
Este de precizat că reclamantul a cerut decontarea contravalorii serviciilor medicale din bugetul instituţiei la care lucra, potrivit dispoziţiilor derogatorii ale art. 99 din Legea nr. 92/1992, ale HG nr. 409/1998 şi HG nr. 1006/1999, precum şi ale Normelor pentru aplicarea HG nr. 409/1998.
Hotărârea atacată este nelegală, astfel încât urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei, pentru rejudecare, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pe baza căreia instanţa de fond a soluţionat cererea, fiind neîntemeiată.
Este cert că dreptul de a beneficia de asistenţă medicală gratuită (iar materialele sanitare fac parte din sfera serviciilor medicale care sunt acordate gratuit), este consacrat de HG nr. 409/1998, întemeiată pe art. 99 din Legea nr. 92/1992. Acest drept este consacrat şi de normele emise pentru aplicarea HG nr. 409/1998.
Actele a căror anulare s-a cerut, au fost emise de o autoritate administrativă, sunt de natură a prejudicia pe reclamant şi sunt ilegale.
Pe de altă parte, actele emise au valoarea unui refuz, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, astfel încât în mod greşit instanţa de fond a considerat acţiunea reclamantului, ca inadmisibilă.
Urmează, deci, a se casa sentinţa instanţei de fond, cu trimitere, pentru rejudecare, instanţa urmând a se pronunţa pe fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.L. împotriva sentinţei civile nr. 1781 din 30 octombrie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 468/2005. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 589/2005. Contencios.. Contestaţie în anulare → |
|---|
