ICCJ. Decizia nr. 5800/2005. Contencios. Excepţie de nelegalitate - art. 1.4 lit B din H.G.nr 498/2003. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5800/2005
Dosar nr. 3725/2005
Şedinţa publică din 6 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 aprilie 2005, pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul S.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Timişoara, anularea dispoziţiei nr. 856 din 9 martie 2005, emisă de pârât şi stabilirea unor despăgubiri pentru valoarea reală, corespunzătoare cotei de ¼ parte din imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 3520 Timişoara, nr. top 3833/1 şi nr. 3834/1, pe care Statul Român a preluat-o în baza Decretului nr. 223/1974.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
La termenul din 10 iunie 2005, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 1.4 lit. b) din HG nr. 498/2003.
În motivarea excepţiei invocate, s-a arătat că prevederile cuprinse în art. 1.4 lit. b) din HG nr. 498/2003, sunt în vădită contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (2), art. 12 alin. (2), art. 19 alin. (2), art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, texte de lege ce dau dreptul persoanei îndreptăţite de a pretinde despăgubiri băneşti în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului, chiar dacă respectiva persoană a primit unele despăgubiri pentru imobilul preluat, dacă aceste despăgubiri nu prezintă valoarea reală a acestuia.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 256/PI din 27 septembrie 2005, a admis excepţia şi a constatat că prevederile art. 1.4 lit. b) din HG nr. 498/2003, sunt nelegale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin HG nr. 498/2003, modifică în mod esenţial Legea nr. 10/2001, în sensul că stabileşte, contrar legii, pentru cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat, că preluarea nu este abuzivă.
Astfel, având în vedere principiul ierarhiei actelor normative, instanţa a constatat că prevederile art. 1.4 lit. b) din HG nr. 498/2003 sunt nelegale, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâtul Primarul municipiului Timişoara, susţinând că prin HG nr. 498/2003 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim, ci prin această hotărâre se are în vedere organizarea executării legilor, adică se detaliază legea, se stabileşte întreg cadrul care priveşte aplicarea legii.
A mai susţinut recurentul că, întrucât Constituţia nu a delimitat domeniul legislativ, de cel al hotărârilor Guvernului, iar pe de altă parte, potrivit art. 107 alin. (2) din Constituţie, „hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor", domeniul hotărârilor este dependent de domeniul legilor.
Totdeauna, legea trebuie să preexiste hotărârii, iar HG nr. 498/2003 nu preexistă Legii nr. 10/2001, astfel că nu aduce atingere unui drept recunoscut de legea menţionată sau unui interes legitim, ci îşi are izvorul şi temeiul într-o reglementare stabilită prin lege.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, în sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege şi „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998".
Legea nr. 213/1998, în art. 6 alin. (1), menţionează că fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, şi bunurile dobândite de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
HG nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 1.4 lit. b), referitorla Decretul nr. 223/1974, face distincţia între cazul trecerii imobilului, fără plată, în proprietatea Statului, cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat. Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul, înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara. În acest caz, soluţia administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptăţită, va fi respingerea motivată a cererii".
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 223/1974, „persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară, sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973".
Art. 5 din acelaşi Decret nr. 223/1974 prevedea că „actele juridice încheiate în scopul eludării prevederilor acestui decret sunt nule de drept".
Acest act normativ a fost abrogat prin Decretul - lege nr. 9/1989, în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale şi morale, intereselor legitime ale cetăţenilor şi desfăşurării unor relaţii normale cu celelalte state.
Din analizarea dispoziţiilor art. 2 şi 5 din Decretul nr. 223/1974 rezultă că în situaţia în care o persoană fizică părăsea definitiv ţara, locuinţa proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, preţul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Era exclusă posibilitatea vânzării către o terţă persoană, întrucât o astfel de vânzare era apreciată ca fiind făcută în scopul eludării legii şi era considerată nulă de drept, consecinţa fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcţiei şi nu-l îndestula în mod just pe proprietar.
Faţă de aceste prevederi ale Decretului nr. 223/1974, dispoziţiile pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin HG nr. 498/2003, sunt nereale, schimbând, prin interpretare, dispoziţiile Decretului nr. 223/1974. Conduita persoanei era stabilită imperativ de Decretul nr. 223/1974, care încălca principiul constituţional al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de către Constituţia din anul 1965, în art. 36.
Ca urmare, actul de înstrăinare către stat a imobilului, în situaţia prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 223/1974, circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Faţă de aceste dispoziţii legale, pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin HG nr. 498/2003 sunt nelegale. Ele contravin şi dispoziţiilor art. 41 şi 135 din Constituţia României, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994.
Instanţa de fond, admiţând excepţia de nelegalitate invocată, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, întrucât persoana care formula cerere de părăsire definitivă a ţării, înainte de anul 1990, nu avea opţiuni privind înstrăinarea locuinţei proprietate personală, fiind obligată să se supună dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974. Persoana în cauză nu era corespunzător îndestulată prin preţul calculat de stat, care era inferior valorii reale a bunului. Persoana respectivă nu putea să înstrăineze imobilul, anterior formalizării intenţiei de a părăsit definitiv ţara, întrucât actul de înstrăinare era nul de drept.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins ca atare, în cauză neexistând motive de casare de ordine publică, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Primarul municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 256/PI din 27 septembrie2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5788/2005. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5801/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
