ICCJ. Decizia nr. 5802/2005. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele fiscale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5802/2005
Dosar nr. 2474/2005
Şedinţa publică din 6 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 22 aprilie 2004, reclamanta SC M.U. SA Braşov a solicitat ca instanţa să constate, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, inexistenţa creanţei bugetare în sumă de 32.606.777.669 lei, reprezentând dobânzi, penalităţi, majorări şi penalităţi de întârziere, calculate la creanţele bugetare datorate pârâtului la data de 31 decembrie 2001.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta a făcut obiectul procedurilor de privatizare şi potrivit art. 18 din Legea nr. 137/2002, beneficiază de înlesniri la plata creanţelor bugetare; că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a emis certificatul de obligaţii bugetare nr. 1239 din 30 iunie 2003, de unde rezultă că dobânzile, majorările şi penalităţile calculate la obligaţiile bugetare restante la 21 decembrie 2001, sunt în sumă de 32.606.777.669 lei; că această creanţă s-a stins de drept prin efectul art. 18 din Legea nr. 137/2002, însă prin art. 253 din HG nr. 577/2002 s-a derogat de la textul legal, stabilindu-se că nu sunt scutite de la plată, majorările şi penalităţile, care se vor eşalona.
Prin sentinţa civilă nr. 62/2004, a Tribunalului Braşov, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă irevocabilă conform deciziei nr. 439/2004, a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin respingerea recursului declarat de reclamantă. Instanţa a reţinut că este vorba de un contencios fiscal, şi nu de un proces civil, astfel cum susţine reclamanta.
Prin sentinţa civilă nr. 45/2005, a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea a fost respinsă ca nefondată. Totodată, s-au respins excepţia tardivităţii şi a inadmisibilităţii acţiunii.
Instanţa a reţinut că în faţa curţii de apel, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că este o acţiune în constatarea inexistenţei unei creanţe bugetare; că, pe parcursul procesului, reclamanta a mai făcut şi alte precizări, în sensul că nu contestă nici certificatul nr. 1239/2003, emis de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi nici Ordinul comun nr. 130/2003, cerând instanţei să interpreteze actele normative şi să constate inexistenţa creanţei bugetare; că reclamanta nu beneficiază de scutire la plată, deoarece pentru creanţa cuprinsă în certificatul de obligaţii fiscale, reclamanta nu şi-a achitat obligaţiile stabilite prin Ordinul comun nr. 130/2003.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen, reclamanta.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că acţiunea reclamantei are natură civilă, deoarece a solicitat să se conchidă în sensul că nu este debitor bugetar pentru o sumă de bani ce reprezintă dobânzi şi penalităţi, scutite la plată prin dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 137/2002 şi art. 2 din Legea nr. 191/2004, având în vedere şi faptul că nu a criticat nici un act fiscal.
Recurenta a reiterat susţinerea din acţiune, în sensul că art. 253 din HG nr. 577/2002 este în contradicţie cu art. 18 din Legea nr. 137/2002, întrucât prevede că nu sunt scutite de la plată, majorările şi penalităţile, care se vor eşalona şi ele.
În concluzie, recurenta a susţinut că instanţa de contencios administrativ şi fiscal nu era competentă să soluţioneze pricina; că pe fond, sentinţa este greşită, deoarece adaugă la lege, atunci când stabileşte că scutirea la plată operează numai dacă societatea îşi achită debitele bugetare propriu-zise. Recurenta a arătat că această susţinere se regăseşte în ordinul comun şi nu are susţinere în lege.
Verificând cauza, în funcţie de motivarea recursului, în lumina dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat.
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal, care a soluţionat pricina, a fost competentă material, astfel cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 439/2004, a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Soluţia se impune, întrucât sunt în discuţie creanţe bugetare reglementate de Codul fiscal. Aceste creanţe au fost stabilite prin certificatul de obligaţii fiscale nr. 1239 din 30 iunie 2003 şi prin Ordinul comun nr. 130 din 8 august 2003, încheiat de A.P.A.P.S. şi Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenta-reclamantă este nemulţumită de faptul că, neîndeplinind condiţiile impuse de ordinul comun, a pierdut facilitatea înlesnirilor la plată ce i-au fost acordate, situaţie care rezultă din adresele nr. 2079 din 30 martie 2004 şi nr. 2079 din 22 februarie 2005, emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
Recurenta-reclamantă nu a contestat nici certificatul de obligaţii fiscale şi nici ordinul comun, cu privire la care susţine că are prevederi contrare dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 137/2002 şi a precizat că doreşte ca instanţa să constate inexistenţa creanţei bugetare, prin interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile.
Acţiunea este inadmisibilă şi trebuia respinsă ca atare, întrucât nu se poate soluţiona o cerere prin care se solicită interpretarea legii.
Instanţa nu pronunţă hotărâri prin care să interpreteze exclusiv norme legale. Legea este aplicată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pentru anularea unui act administrativ sau pentru sancţionarea refuzului nejustificat al unei autorităţi de a recunoaşte părţii, un drept prevăzut de lege, în conformitate cu legea contenciosului administrativ şi cu referire la prevederile Codului de procedură fiscală.
De asemenea, nici acţiunea în constatare, prevăzută de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. [text invocat de reclamantă şi care poate fi avut în vedere în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) C. proCod Fiscal], nu este admisibilă, în măsura în care partea poate cere realizarea dreptului. Reclamanta avea la îndemână o astfel de acţiune care, în domeniul contenciosului administrativ şi fiscal, este reglementată de legea contenciosului administrativ şi de Codul de procedură fiscală, respectiv reclamanta putea să conteste actul fiscal care considera că îi vatămă un drept prevăzut de lege (certificatul de obligaţii bugetare sau ordinul comun).
Cum petenta nu a formulat o astfel de acţiune în realizarea dreptului, prezenta cerere prin care pretinde ca instanţa să interpreteze legea şi să constate că organele fiscale nu au dreptul de a solicita petentei, o sumă de bani stabilită în acte, pe care reclamanta nu le-a atacat, este inadmisibilă.
De altfel, susţinerile reclamantei pe fondul problemei nu sunt întemeiate.
Art. 18 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării cuprinde 15 alineate, unele dintre ele având mai multe subpuncte. Recurenta nu precizează textul legal aplicabil. Se deduce, însă, că are în vedere dispoziţiile alin. (1) lit. c) din art. 18 al Legii nr. 137/2002, dispoziţii care nu îi erau aplicabile în totalitate faţă de natura creanţelor bugetare, astfel cum sunt ele menţionate în actele fiscale precizate de recurentă (certificatul de obligaţii fiscale şi Ordinul comun nr. 130/2003).
În ce priveşte art. 253 din HG nr. 577/2002, acesta se referă la dispoziţiile alin. (4) al art. 18 din Legea nr. 137/2002 şi nu contravine textului legal.
Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins ca nefondat. Deşi în motivarea soluţiei de respingere a acţiunii de către curtea de apel, s-au avut în vedere alte considerente, sentinţa va fi menţinută, motivarea prezentei decizii urmând să suplinească motivarea sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M.U. SA Braşov împotriva sentinţei civile nr. 45/F din 12 aprilie 2005 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5801/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5803/2005. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
