ICCJ. Decizia nr. 5803/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5803/2005
Dosar nr. 7703/2004
Şedinţa publică din 6 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 13 februarie 2004, SC U.R. SA Ploieşti a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Prahova şi Direcţia Controlului Fiscal din cadrul aceleiaşi direcţii generale judeţene, solicitând anularea parţială a deciziei nr. 6 din 14 ianuarie 2004, emisă de primul pârât, în privinţa sumei totale de 3.553.162.201 lei (reprezentând impozit pe profit, dobânzi accesorii acestui impozit, penalităţi de întârziere şi T.V.A.).
De asemenea, a cerut anularea în parte a procesului-verbal de control nr. 508 din 24 septembrie 2003, încheiat de inspectori ai celei de a treia pârâte, ca nelegale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în realitate, sumele de bani menţionate mai sus nu sunt datorate bugetului de stat, deoarece cheltuielile efectuate au fost înregistrate în contabilitate, pe baza unor documente justificative. Este vorba de contractele nr. 102 din 17 aprilie 1996 şi, respectiv, nr. 8 din 10 ianuarie 2003, care sunt perfect valabile, confirmând obligaţia societăţii de plată a sumei de 2.910.000.000 lei, cu titlu de redevenţe pentru utilizarea în fabricarea produselor realizate, a informaţiilor tehnice şi a mărcii înregistrate, puse la dispoziţie de U.S.C.E. SRL.
Referitor la contractul nr. 102/1996, a precizat că atât organul de control, cât şi Ministerul Finanţelor Publice, nu au avut în vedere faptul că schimbarea denumirii celor două societăţi nu are consecinţe în plan comercial şi cu atât mai puţin, în cel fiscal.
Contractul nr. 8/2003, are acelaşi obiect şi scop, fiind încheiat între aceleaşi părţi, dar cu specificarea noilor denumiri şi modificarea cuantumului redevenţei onorariului ce trebuia achitat către U.S.C.E. SRL.
În opinia recurentei, era posibilă înregistrarea cheltuielilor suportate, cu plata redevenţelor în temeiul contractului încheiat între părţi.
Deşi facturile fiscale corectate au fost prezentate organului de control, acesta nu a consemnat operaţiunile de corectare în cuprinsul actului.
S-a mai arătat că organul de control financiar nu a luat în considerare substanţa economică a tranzacţiei dintre reclamantă şi U.S.C.E. SRL, inclusiv tipul contractului, care nu era nici pe departe un contract de prestări de servicii. Că, noţiunea de „service fee" înscrisă la rubrica „denumirea produselor", nu reprezintă „un serviciu", ci contravaloarea onorariului datorat sub forma redevenţelor şi doar traducerea a fost defectuoasă.
O concluzie similară se desprinde în privinţa sumei de 777.100.000 lei, stabilită cu titlu de T.V.A. aferentă lunii iulie 2003, iar dobânzile accesorii impozitului pe profit şi penalităţile de întârziere în cuantum de 396.773.313 lei, nu se datorează, potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale.
Prin sentinţa civilă nr. 161 din 21 iunie 2004, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
În esenţă, instanţa a reţinut că, nefurnizând toate informaţiile necesare, facturile fiscale care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate, operate de agentul economic, nu pot dobândi calitatea de document justificativ.
Pe de altă parte, nu s-a dovedit în nici un fel că obiectul facturilor „service fee" ar constitui de fapt onorariul (redevenţa) datorat în baza contractului nr. 102/1996, încheiat pentru utilizarea tehnologiei şi a mărcii.
Facturile emise ulterior lunii ianuarie 2003 au aceleaşi deficienţe, motiv pentru care în mod corect au fost excluse de la deductibilitate.
De altfel, în timpul controlului financiar, reclamanta şi-a recunoscut culpa, anulând facturile emise anterior în modalitatea menţionată şi întocmind alte facturi, conforme cu prevederile legale (prin indicarea codului fiscal, a formei juridice a societăţii, sediului, judeţului, contului şi băncii comerciale).
Împotriva sentinţei a declarat recurs, reclamanta SC U.R. SA.
Recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Practic, atât organul de control financiar, cât şi prima instanţă, au ignorat faptul că societatea poate să înregistreze cheltuielile suportate cu plata redevenţelor în baza contractului încheiat de părţi, şi nu în baza facturilor fiscale.
Ambele contracte au fost încheiate prin voinţa părţilor, iar înregistrarea operaţiunilor legate de acestea este obligatorie, independent de existenţa sau inexistenţa facturilor.
Recurenta a precizat că facturile fiscale au reprezentat o condiţie de formă în recunoaşterea tranzacţiilor, fără a avea, însă, relevanţă pentru reflectarea corectă în contabilitate a operaţiunilor efectuate.
Referitor la T.V.A. în sumă de 777.100.000 lei, s-a susţinut că instanţa de fond a considerat în mod netemeinic că factura aferentă lunii iulie 2003, nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a da dreptul de deducere a cheltuielilor respective.
În fine, o concluzie identică se impune în ceea ce priveşte dobânzile accesorii impozitului pe profit şi penalităţile aferente, în cuantum de 396.773.313 lei.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind, astfel, calitatea de document justificativ.
În sensul normelor conţinute în art. 119 ale Regulamentului de aplicare a acestei legi, aprobat prin HG nr. 704/1993, documentele justificative cuprind, de regulă, următoarele elemente principale: a) denumirea documentelor; b) denumirea şi sediul unităţii patrimoniale care întocmeşte documentul; c) numărul şi data întocmirii documentului; d) menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiunilor patrimoniale (când este cazul); e) conţinutul operaţiunii patrimoniale şi, când este cazul şi temeiul legal al efectuării ei; f) datele cantitative şi valorice aferente operaţiunii efectuate; g) numele şi prenumele, precum şi semnăturile persoanelor care le-au întemeiat, vizat şi aprobat, după caz; h) alte elemente menite să sigure consemnarea completă a operaţiunilor efectuate.
În acelaşi sens este reglementarea instituită prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 425/1998.
În speţă, facturile fiscale prezentate de reclamantă, organului de control, nu au îndeplinit cerinţele legale mai sus enunţate, pentru a fi considerate documente justificative, de vreme ce lipseau menţiunile privitoare la numărul şi data contractului şi nu s-a dovedit în vreun fel că obiectul lui, acela de „service fee", ar constitui onorariul, adică redevenţe datorate celeilalte părţi contractante.
Contractul nr. 8/2003, încheiat de reclamantă cu SC U.S.C.E. SRL a avut acelaşi obiect, ca şi contractul nr. 102/1996, prezentând aceleaşi deficienţe de redactare şi conţinut. În plus, organul de control a constatat faptul că facturile fiscale care au stat la baza înregistrărilor contabile, sunt adresate unui cumpărător inexistent (D.L.N.), situaţie ce contravine prevederilor art. 9 pct. 7 lit. j) din Legea nr. 414/2002, privind impozitul pe profit.
Din adresa nr. 5409 din 19 septembrie 2003, invocată de pârâţi, rezultă că până la data respectivă nu fusese înfiinţată o societate comercială cu această denumire.
Aşa cum corect s-a reţinut în sentinţă, reclamanta şi-a recunoscut culpa, anulând facturile fiscale întocmite iniţial, care stăteau la baza înregistrării contabile şi emiţând noi facturi, cu indicarea codului fiscal, a formei juridice de organizare, sediului, judeţului, contului bancar şi al băncii comerciale.
În ceea ce priveşte majorările şi penalităţile de întârziere aferente impozitului pe profit, s-a apreciat în mod judicios că ele sunt legal datorate de reclamantă, conform principiului de drept „accesoriul urmează principalul".
Cuantumul acestor creanţe bugetare şi modul de calcul nu au fost, de altfel, contestate de către societatea comercială reclamantă.
Referitor la T.V.A., în sumă de 777.100.000 lei, stabilită pe luna iulie 2003, curtea de apel a reţinut faptul că factura seria PHVDG nr. 0754203 din 28 iulie 2003, emisă de SC U.S.C.E. SRL, nu a fost întocmită cu respectarea dispoziţiilor art. 29 lit. b) din Legea nr. 345/2002.
Prin această normă juridică s-a prevăzut obligaţia persoanei impozabile de a consemna în facturile întocmite, o serie de date, şi anume: denumirea, adresa şi codul fiscal al furnizorului şi, după caz, ale beneficiarului, data emiterii, denumirea bunurilor livrate şi/sau a serviciilor prestate fără T.V.A., suma T.V.A.
În speţă, factura emisă indică drept cumpărător pe SC D.L.N. şi reprezintă tot contravaloarea „service fee".
Existau, aşadar, temeiuri suficiente pentru a se concluziona că nici această factură fiscală nu îndeplinea cerinţele legale pentru a dobândi calitatea de document justificativ al cheltuielilor ocazionate de reclamantă, în perioada ce interesează litigiul.
Înlăturând apărările formulate de societatea comercială (susţinute doar prin concluziile expertului contabil numit în cauză), a căror justeţe este, însă, infirmată de celelalte probe administrate în cauză, precum şi de normele juridice incidente, cu consecinţa respingerii acţiunii, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
În raport cu considerentele expuse în cele ce preced şi dată fiind inexistenţa în cauză a unor motive de casare, de ordine publică, urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC U.R. SA Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 161 din 21 iunie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5802/2005. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 5804/2005. Contencios. Anulare Hotărâre de... → |
|---|
