ICCJ. Decizia nr. 5897/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 7 octombrie 2004, la Tribunalul București și completată cu cererea depusă la 15 noiembrie 2004, reclamantul R.D. a chemat în judecată pe pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților, solicitând să se constate nulitatea Ordinului nr. 960 din 3 octombrie 2001, emis de pârât, după împlinirea termenului prevăzut de art. 9 din Hotărârea nr. 30/2001, a Camerei Deputaților, precum și nulitatea reîncadrării personalului Camerei Deputaților, care s-a efectuat tardiv. De asemenea, reclamantul a solicitat să se stabilească perioadele de timp în care Parlamentul României - Camera Deputaților a funcționat fără bază legală, perioadă în care s-au efectuat nelegal, plăți salariale.
Tribunalul București, secția a VIII-a pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, a invocat din oficiu excepția de necompetență materială și prin sentința civilă nr. 5005 din 17 noiembrie 2004, a admis această excepție și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București, ca instanță de contencios administrativ, reținând că acțiunea reclamantului are ca obiect anularea actelor administrative emise de o autoritate centrală, astfel că se aplică regulile de competență materială cuprinse în art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 167 din 26 ianuarie 2005, a admis excepțiile invocate de pârât, privind tardivitatea cererii de anulare a Ordinului nr. 960 din 3 octombrie 2001, privind lipsa de obiect și de interes a cererilor din acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul R.D., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților.
în motivarea soluției s-a reținut că cererea pentru constatarea nulității Ordinului nr. 960 din 3 octombrie 2001 a fost formulată de reclamant, după împlinirea termenului prevăzut de art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990; s-a reținut, de asemenea, că cererea reclamantului este lipsită de obiect și de interes, întrucât efectele juridice ale Ordinului nr. 960/2001 au încetat la data de 26 ianuarie 2002, ca urmare a adoptării Hotărârii nr. 6, de aprobare a Regulamentului de organizare și funcționare a Secretariatului General al Camerei Deputaților, iar reclamantul nu mai este salariatul instituției din data de 12 octombrie 2001, când contractul său de muncă, încheiat cu pârâtul, a fost desfăcut în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamantul R.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și art. 3041C. proc. civ.
în esență, recurentul-reclamant a criticat sentința pronunțată, pentru eronata apreciere a naturii actelor supuse controlului, în sensul că acestea sunt simple acte administrative emise de o autoritate publică.
Totodată, recurentul a menționat că instanța nu a ținut cont de împrejurarea că cererea sa inițială a fost formulată și întemeiată pe prevederile Legii nr. 53/2003, Codul muncii, astfel că apreciază, ca nelegală, declinarea de competență dispusă de Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 5005 din 17 noiembrie 2004, cu atât mai mult, cu cât actele pe care el le contestă, au fost emise în cadrul unui raport de muncă.
Recursul este fondat și urmează a fi admis, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate.
Astfel după cum rezultă din actele și lucrările dosarului, între reclamantul-recurent și intimatul-pârât a existat un raport de muncă, încetat în temeiul art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii, printr-un ordin emis de Secretarul General al Camerei Deputaților, nr. 1085 din 8 octombrie 2001.
Asupra legalității acestui ordin s-a pronunțat deja instanța competentă, litigiul de muncă respectiv fiind soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 2084 din 20 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția conflicte de muncă și litigii de muncă.
în cauza de față, în raport cu mențiunile sumare cuprinse în acțiunea introductivă a reclamantului, cât și în precizarea depusă în fața Curții de Apel București, înalta Curte a apreciat că instanța de contencios administrativ, înainte de a purcede la soluționarea cauzei, prin admiterea excepțiilor invocate, era datoare să-și verifice competența materială, și prin raportare la cerințele ce decurg din prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., mai cu seamă că prin sentința atacată a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1 și 5 din Legea nr. 29/1990, pentru exercitarea unei acțiuni în contencios administrativ.
Reținând și împrejurarea că Ordinul nr. 960 din 3 octombrie 2001, emis de Secretariatul General al Camerei Deputaților, a cărui nulitate a solicitat recurentul-reclamant să fie constatată pe cale judecătorească și care a atras declinarea competenței de soluționare a cauzei de la Tribunalul București, secția a VIII-a pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, la instanța competentă de contencios administrativ, și-a încetat în fapt aplicabilitatea la 26 iunie 2002, deci anterior introducerii acțiunii reclamantului, înalta Curte a apreciat că instanța de fond era cu atât mai mult datoare să pună în vedere reclamantului, să își precizeze capetele de acțiune și abia apoi să treacă la calificarea juridică a cererilor acestuia.
în fine, apreciind și faptul, că acțiunea de față a reclamantului, chiar incomplet precizată, își are de fapt sorgintea și derivă din raportul de muncă existent anterior între părți, încetat conform art. 130 lit. a) C. muncii, înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., cu referire la art. 312 din același cod, a admis recursul de față, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de litigii de muncă, din cadrul Tribunalului București, apreciată ca instanță de drept comun, competentă material conform art. 284 și art. 295 alin. (2) C. muncii, în fața căreia urmează a se stabili, prin toate mijloacele legale posibile, faptele și natura acestora, în scopul determinării corecte a prevederilor legale aplicabile, cu respectarea, desigur, și a principiului disponibilității părților în procesul civil.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5900/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5887/2005. Contencios → |
|---|
