ICCJ. Decizia nr. 661/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 661/2005
Dosar nr. 7238/2004
Şedinţa publică din 7 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 23 aprilie 2004, reclamanta C.M. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, să se dispună anularea hotărârii nr. 11483/10981 din 26 martie 2004 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiară a prevederilor acestei legi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că în luna ianuarie 1943, după nenumărate persecuţii din partea autorităţilor maghiare, s-a refugiat împreună cu familia, din localitatea Bont, judeţul Cluj, în oraşul Turda şi ulterior, în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1435, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantei C.M., a anulat hotărârea nr. 11483/10981 din 23 martie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada ianuarie 1943 - martie 1945.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză, rezultă reclamanta a făcut dovada că în 1943 s-a refugiat împreună cu familia sa, din teritoriul vremelnic cedat Ungariei, în urma Dictatului de la Viena, stabilindu-se în România.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, se susţine că Decizia pronunţată de instanţa de fond este bazată pe probe neconcludente. Astfel, se consideră că declaraţiile martorilor C.G. şi P.M., autentificate la data de 7 octombrie 2003, nu trebuiau luate în considerare, întrucât martorele declară că o cunosc pe reclamantă, „de peste 30 de ani", ceea ce nu ar corespunde datei refugiului reclamantei.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele pentru aplicarea prevederilor OG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2002, s-a precizat că dovada încadrării în situaţiile prevăzute prin ordonanţa menţionată, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declaraţie cu martori.
Totodată, prin art. 61 din OG nr. 105/1999, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Se reţine că prin declaraţiile de martor şi înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada neîndoielnică a refugiului, împreună cu familia, din Ardealul de Nord, în luna ianuarie 1943.
Nu poate fi reţinut motivul de recurs, potrivit căruia declaraţiile de martor menţionate nu trebuiau să fie luate în considerare, deoarece prin afirmaţia că o cunosc pe reclamantă „de peste 30 de ani", martorele ar fi limitat perioada la care fac referire, iar în realitate, aceasta se situează cu aproximativ 60 de ani în urmă.
Concluzia la care ajunge recurenta, este, în mod evident, greşită, expresia „de peste 30 de ani" neexcluzând posibilitatea ca martorele să o fi cunoscut pe reclamantă, încă de pe timpul refugiului din 1943; de altfel, conţinutul declaraţiilor de martori este lipsit de echivoc în privinţa datelor şi faptelor la care se referă.
În consecinţă, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1435 din 9 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 659/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 665/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
