ICCJ. Decizia nr. 714/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel București, reclamanta SC I.M. SA Râmnicu Vâlcea a solicitat în contradictoriu cu A.N.R.C., anularea deciziei nr. 4704/2003, prin care a fost obligată la plata tarifului de monitorizare pe anul 2003, în cuantum de 709.129.462 lei.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în mod greșit pârâta a calculat tariful de monitorizare pentru furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice, în raport cu cifra de afaceri corespunzătoare întregii activități, în loc de a face calculul, raportat doar la cifra de afaceri aferentă activității de furnizare de rețele și servicii de comunicații electronice,
Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 1700/2003, a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 465/2003 și a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie, prin care să stabilească tariful de monitorizare, raportat la cifra de afaceri a reclamantei, realizată din activitatea de furnizare de rețele și servicii de comunicații electronice.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta are ca obiect principal de activitate, lucrări de instalații electrice și construcții montaj, iar ca obiect secundar, furnizarea de rețele și comunicații electronice, situație în care tariful de monitorizare trebuia calculat doar la cifra de afaceri aferentă activității de furnizare de rețele și servicii de comunicații electronice.
S-a reținut, de asemenea, că reclamanta a înregistrat distinct în contabilitatea sa, diversele activități pe care le-a desfășurat, așa cum se prevede în art. 35 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta A.N.R.C.
în motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că:
- dispozițiile cuprinse în O.U.G. nr. 79/2002 se referă la furnizorii de rețele și de servicii autorizați, reclamanta fiind un astfel de furnizor, din anul 2003;
- tariful de monitorizare anual se calculează ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor;
- legea nu face distincție între veniturile obținute din diverse activități.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Curtea l-a admis în sensul celor ce se vor arăta:
Potrivit dispozițiilor art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor, aprobată și completată prin Legea nr. 591/2002: "Furnizorii de rețele și de servicii de comunicații electronice autorizați în condițiile prezentei ordonanțe, datorează A.N.R.C., un tarif de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor".
Este evident, așadar, că legea are în vedere orice furnizor de astfel de serviciu, indiferent de faptul că acesta mai desfășoară și alte activități. în speță, intimata este furnizor de rețele publice de comunicații electronice, din 11 februarie 2003.
Din interpretarea aceluiași text de lege rezultă cu claritate că tariful de monitorizare anual datorat, se calculează ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor.
Pentru a nu exista interpretări diferite cu privire la noțiunea "cifră de afaceri", legiuitorul a definit în alin. (6) al art. 47 din O.U.G. nr. 79/2002, cifra de afaceri, ca fiind "suma veniturilor realizate din vânzările de produse sau din prestările de servicii, efectuate de agentul economic, în cursul unui exercițiu financiar".
De altfel, aceeași noțiune, "cifră de afaceri", este uzitată atât în contabilitate, cât și în alte acte normative, ea vizând în final totalitatea veniturilor obținute de un agent economic, în cursul unui exercițiu financiar.
Cum legea nu face nici o distincție între veniturile obținute de agentul economic din furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice și veniturile obținute din alte activități, în vederea calculării tarifului anual de monitorizare, în mod greșit instanța a apreciat că tariful de monitorizări pentru anul 2003 trebuia raportat la cifra de afaceri a intimatei, realizată numai din activitatea de furnizare de rețele și servicii de comunicații electronice, adăugând astfel la lege, prin încălcarea principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere de debemus" (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă).
Cât privește argumentul de text invocat de instanța de fond, respectiv dispozițiile art. 35 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 79/2002, Curtea a constatat că acesta este străin obiectului cauzei, deoarece textul de lege invocat se referă exclusiv la furnizorii de rețele publice de comunicații și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, care beneficiază de drepturi speciale sau exclusive pentru prestarea serviciilor în alte sectoare ale economiei în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene.
în consecință, în raport cu cele mai sus reținute și având în vedere dispozițiile art. 312 C. proc. civ. recursul a fost admis, sentința casată și în fond, acțiunea respinsă, tariful anual de monitorizare datorat de intimata-reclamantă, fiind corect calculat în baza dispozițiilor art. 47 din O.U.G. nr. 79/2002.
| ← ICCJ. Decizia nr. 848/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 706/2005. contencios → |
|---|
